Drumetii in calea lupilor
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura urbana »
Autor: Bogdan Duca
In România nu exista polemici. Exista doar atacuri la persoana, mai mult sau mai putin voalate. Si aceste atacuri nu sunt facute doar de „unii“, ci de toti cei care pretind, justificat sau nu, ca au ceva de spus in cultura româna. Daca mergem pe firul oricarei polemici de la noi, vom vedea ca aceasta sfârseste inevitabil prin a se transforma intr-o lupta la baioneta, genul acela de inclestare unde nu se urmareste doar uciderea adversarului, ci, nici mai mult, nici mai putin, eviscerarea lui.
Instinctul de haita
O alta caracteristica a acestei culturi ce respinge dialogul este faptul ca toti participantii refuza din oficiu virtutea moderatiei. Toti intelectualii români sufera de morbul totalitarismului: ei STIU totul si se pricep la de toate. Cât despre adversarii lor, acestia nu sunt altceva decât niste ignoranti care nu stiu nimic si arderea lor in efigie este unica alternativa viabila. Probabil ca multi dintre ei si-ar dori sa poata decide si asasinarea fizica a adversarilor. Si nu ma gândesc aici la institutia duelului. Duelul presupune niste reguli, totusi. Mai mult, presupune asumarea unor riscuri.
Intelectualul public român nu este suficient de curajos ca sa se poata duela. Nu! El vietuieste in haite alcatuite din prieteni buni, talibani credinciosi si mercenari. Iar daca aceste haite beneficiaza si de protectie politica, cu atât mai bine. Haita ii permite sa scrie si sa isi difuzeze ideile. Haita il protejeaza, ii ofera pâinea cea de toate zilele si ii ofera si iluzia valorii. Marile haite au edituri si reviste incorporate. Haitele mai modeste au ca domenii de vânatoare doar blogurile... Desigur ca haita ii si cere intelectualului public sa isi apere colegii de turma, sa urasca pe cei din alte haite si sa muste pe cine trebuie si când trebuie.
De multe ori aceste atacuri ale haitelor sunt teribile si dureroase. Altele sunt de un penibil haios, precum efortul heirupist (dar „conservator“, cica) de a face praf si pulbere memoria unui cântaret de muzica pop, care abia se dusese la Domnul, de parca acel cântaret, cu toate pacatele si calitatile sale, ar fi fost insasi intruparea pamânteasca a stravechiului Dusman.
Un lup tânar – Mircea Platon
Daca cineva nu doreste sa se inhaiteze este marginalizat. Dar o data cu marginalizarea apare si... neincrederea. Cum de poate exista un lup (pardon! intelectual public) singuratic? Trebuie, spun cei din haita, sa apartina in mod necesar unei haite adverse. Spiritul de haita (care este cam acelasi cu spiritul de turma la care se adauga niste colti ascutiti si limbi multifunctionale) nu tolereaza nici macar ideea ca cineva poate sa nu fie „trecut cu arme si bagaje“ intr-o tabara sau in alta.
Aceasta se intâmpla, cred, si datorita faptului ca, oricum ar suci-o, oricum ar invârti-o, intelectualii nu sunt altceva decât produsul unor filosofii colectivist-revolutionare, fiind mai degraba verisori buni cu Lenin decât cu Nietzsche. Ca urmare, neinhaitatul este imediat catalogat ca „omul lui Buzura“ sau e trimis sa discute „cu Tismaneanu al dumisale“, facut „lingaul lui Patapievici“ sau acuzat ca e „vândut papistasilor“.
Acestea fiind spuse, va propun sa revenim la un subiect drag mie: la problema condamnarii comunismului in România si, legat (din ratiuni de „atac la persoana“) de aceasta, la „cazul Tismaneanu“. Domnul Vladimir Tismaneanu poate concura foarte bine la pozitia de „cel mai injurat intelectual public“ de la noi. De ce? Motivele sunt numeroase: a indraznit sa se implice activ in incercarea de condamnare a comunismului in România, este unul dintre intelectualii din jurul lui Traian Basescu, este si el un lup in haita „paltinisenilor“, a evoluat de la comunism spre liberalism (cu accente conservatoare, chiar) – iar ideea de schimbare este de neinteles pentru oricine are mentalitate de haita –, parintii sai au adus stalinismul in România si mai este si evreu...
Unul din cei care se pare ca s-a dedicat atacarii lui Vladimir Tismaneanu este domnul Mircea Platon, un tânar eseist român ce a reusit performanta de a isi face propria haita. O haita construita pe acelasi principiu ca si celelalte haite din cultura româna: sfâsierea adversarului. Iar domnul Mircea Platon, ca lup tânar, are dinti suficient de puternici ca sa sfâsie. Si, tinând cont de atmosfera din cultura româna, haita domniei sale are toate sansele de a câstiga la un moment dat hegemonia. Aceasta si pentru ca haitele de lupi batrâni, paltiniseni sau nu, prefera sa se inconjoare de hiene lingusitoare in loc sa caute lupi tineri.... Deh! Individualismul asta nu este permis decât lui Jupiter, nu si boilor...
Ce nu este un om de dreapta
Cât timp atacurile domnului Mircea Platon ar fi fair, nu as comenta nimic. Chemarea naturii e mai puternica decât cea a ratiunii, iar sfâsierea lupilor intre ei este un „sport“ deja olimpic in cultura româna. Dar domnul Mircea Platon nu este deloc fair. Este agresiv, nu face distinctia intre ce poate fi criticat si ce nu poate fi criticat la Vladimir Tismaneanu, dovedindu-se incapabil sa sesizeze alte nuante in afara culorilor de alb si negru. De asemenea, domnul Mircea Platon nu poate sa fie decent in limbaj.
Eseul domniei sale, „O fantoma care bântuie România: Vladimir Tismaneanu“, care circula voios prin carti si bloguri, este un text caruia domnul Vladimir Tismaneanu nu ar avea cum sa ii raspunda, asa cum nu ar avea cum sa raspunda atacurilor lui Alcibiade din „România Mare“. In schimb il voi apara eu... Si o fac tocmai pentru ca nu sunt „omul lui Tismaneanu“ si am suficiente lucruri serioase sa ii reprosez acestuia – intre care pretentia domniei sale de a ne convinge, de la Washington, ca batjocura dureroasa reprezentata de Basescu-Boc-PDL-PSD merita sa fie creditata de catre electoratul român. Ii iau insa acum apararea pentru ca mai sper ca, la un moment dat, haitele de lupi isi vor toci dintii si vor incepe sa mai si... converseze. Si o mai fac si pentru ca, fie si pentru doua din cartile sale, „Mizeria utopiei“ si „Reinventarea politicului“, Vladimir Tismaneanu va trebui sa ramâna in orice bibliografie academica ce se respecta.
Departe de a fi polemist, domnul Mircea Platon este inchizitor. Si in cazul acestui eseu, dar si in cazul altor texte ale domniei sale, ma astept ca la sfârsit sa gasesc, ca la orice rechizitoriu, o recomandare de pedeapsa penala pentru infractorii analizati. Ea nu apare, e drept, dar este previzibila....
Rechizitoriul pe care domnul Mircea Platon il face lui Vladimir Tismaneanu este unul bine sistematizat in sase puncte. Aceste sase puncte sunt gândite ca sase dovezi ce ni-l pot arata pe cel care crede Mircea Platon ca ar fi „adevaratul“ Vladimir Tismaneanu. Un Vladimir Tismaneanu ce a imbratisat valorile democratiei liberale, care crede in natiunea civica si nu in nationalism, un Tismaneanu care denunta colectivismul primitiv, al national comunistilor si al legionaroizilor aparuti dupa decembrie 1989. Mai „grav“, domnul Tismaneanu nu percuteaza la pasunismul pe care alti domni din SUA, intre care si domnul Platon, il cultiva, aratând prin textele lor ca nu au parasit prea des orasele pentru a vedea cum este viata reala in... satul Vorniceni din judetul Dorohoi sau in satul Solont, judetul Bacau, de exemplu.
Domnul Vladimir Tismaneanu mai este acuzat si de faptul ca s-a legat, de cine credeti? – de Gabriel Liiceanu, pentru ca ar fi incurajat, prin reeditarea generatiei interbelice, nasterea unui neolegionarism postcomunist. Adicatelea domnului Vladimir Tismaneanu nu ii convin optiunile politice ale clasicilor nostri? Cum de isi permite sa nu sustina si el un antisemitism „sanatos“ si o viziune politica atât de „minunata“ ca aceea a lui Eminescu si a tinerilor Eliade, Noica si Cioran? Ce uita domnul Mircea Platon este faptul elementar ca nationalismul antisemit de tip eminesciano-cuzisto-gogisto-legionar este o ideologie la fel de nociva ca si comunismul. Nu trebuie sa fii adept al corectitudinii politice ca sa denunti ineptiile politice chiar si atunci când au fost rostite lejer pe gurile unor oameni mari. Iar idololatria care face ca antisemitismul mizer al unor mari autori sa fie pus pe picior de egalitate cu marea lor opera este la fel de nociva ca si prostia dureroasa a fanaticilor corectitudinii politice.
Un alt repros care i se aduce lui Vladimir Tismaneanu este acela ca este adeptul moderatiei, al dialogului si ca mai are si interese academice. Adica, domnule, cum isi permite sa dialogheze decent cu Ion Iliescu? Cum indrazneste sa fie critic cu intransigenta gerontofila a celor din PNTCD? Si mai ales cum indrazneste sa regrete ca Trotki nu a fost tradus in limba româna? Ca sa ce? Probabil ca domnul Platon viseaza la un mediu academic in care toti sa citim si sa recitim cu evlavie opera publicistica a lui Mihai Eminescu si „A treia forta“...
Ah, si mai si indrazneste Vladimir Tismaneanu sa vada aspiratiile umaniste din spatele comunismului, ignorându-le pe cele din spatele nazismului....
In cele din urma, domnul Platon ajunge la convingerea ca nu exista nici o evolutie la Vladimir Tismaneanu. Toata viata profesorului de la Maryland ar fi un joc de conjuncturi, un „parcurs fragmentat, ezoteric si proteic“. Cert este, concluzioneaza domnul Platon, ca Vladimir Tismaneanu nu este un om de dreapta autentic. Dar ce oare o fi un om de dreapta? Nu il intreb pe domnul Platon, caci voi primi raspunsul „musulman“ al domniei sale: „este scris in „A treia forta“!“. Dar poate ca alti cititori, punând si ei sincer intrebarea, vor gasi si un raspuns...