Caracudi - a patra putere
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Pe site-ul agentiei NewsIn, Magda Gradinaru si Raluca Dumitru publica raspunsurile la o foarte oportuna si utila ancheta privitoare la starea presei dupa 20 de ani de la câstigarea independentei. La 20 de ani de la „reinventarea“ presei românesti idealurile celor care au ales sa fie jurnalisti „si-au pierdut din grandoare“, in contextul unei decredibilizari constante: aceasta pare sa fie concluzia trasa din analiza NewsIn in urma chestionarii câtorva intelectuali proeminenti si a unor jurnalisti de notorietate. Intrebarile Ralucai Dumitru si Magdei Gradinaru de la NewsIn sunt ele insele foarte serioase, lucide si bine alese, vadind perceperea corecta a realitatii de pe frontul celei de-a patra puteri: Care este azi „rolul major“ al presei si de unde isi trage ea legitimitatea? Ce inseamna presa libera? Mai are presa o functie educativa? In ce sens? Ce natura are „criza“ de care nici presa nu este scutita? Exista un „moment zero“ al decredibilizarii presei românesti? Ce relatii exista intre presa si spatiul politic, intre jurnalist si politician? Mai are presa româneasca atâta putere si prestigiu profesional si moral incât sa-si impuna agenda in ochii unui cititor in general dezabuzat si deceptionat de multe, inclusiv de presa? Si, in fine, „daca ati fi jurnalist, despre ce ati scrie“?
Cu siguranta ca dupa primele raspunsuri oferite de primii chestionati, intelectuali si jurnalisti proeminenti, va urma la cuvânt si Cititorul de rând – sursa legitimarii si credibilitatii – atâta câta mai e!, a presei de azi. Deocamdata sa spicuim din raspunsurile celor chestionati de NewsIn. Una din sursele decredibilizarii semnalate de mai multi ar fi transformarea coexistentei pasnice dar incordate si vigilente dintre jurnalist si politician in concubinaj si prostitutie in toata legea. Monitorizarea spatiului public al politicului de catre „câinele de paza al democratiei“ tinde, din varii si omenesti motive, sa inlocuiasca supravegherea cu aservirea liber consimtita. Jurnalistul incepe sa „respire“ cu plamânii politicianului si se transforma intr-o veritabila sosie a acestuia, insusindu-si flexibilitatea gelatinoasa a lui si devenind – contra unui onorariu sau comision sau bacsis sau mita – purtatorul de cuvânt al zisului politician sau mogul. Transformarea incepe cu consimtirea la indistinctia dirijata dintre administratie si redactie: „in presa occidentala – spune Nicolae Manolescu idealizând ici-colo in chip didactic situatiunea – acesti moguli sunt cunoscuti. Acolo ei nu se amesteca in editorialele scrise de cei specializati. Citind orice ziar se vede ca exista o distinctie clara intre administratie si redactie. Si la noi stateau asa lucrurile, mai ales când erau implicate trusturile straine. Cum au intrat pe mâna românilor, patronii care au cumparat aceste trusturi au inceput sa se amestece. E o atitudine româneasca. Daca Gigi Becali a cumparat clubul de fotbal Steaua, el crede ca are ultimul cuvânt in cumpararea fotbalistilor, fara sa se priceapa la fotbal.“ O forma periculoasa si perversa de decredibilizare a presei si jurnalistului vine din manipularea informatiei: cel mai grav atentat la libertatea presei – spune Gabriela Adamesteanu – „mi se pare ca sa existe jurnalisti dirijati de anumite institutii, iar la noi institutiile sunt oameni, asa cum exista diplomati sub acoperire, situatie frecventa in comunism, existenta si azi.“ Apropiindu-se cu o oarecare voiosie de acelasi subiect, Ion Cristoiu considera ca „un ziar trebuie sa concureze un serviciu secret de informatii si ca, de altfel, intre jurnalisti si spioni este o legatura strânsa.“ Este, sigur ca este, a spus-o de mult, mai bine si mai sugestiv, cu o vorba ramasa celebra Cristian Tudor Popescu: „ziaristul, ca si securistul …“ amândoi cursieri ai informatiei, o singura mare si radicala deosebire e intre unul si altul: scopul si destinatia informatiei. Unul, ziaristul, o livreaza in scop preventiv, informativ si educativ cititorului, celalalt, securistul sau „agentul“ – cum spune I. C. – o stocheaza spre a fi speculata, instrumentalizata si utilizata represiv sau calomnios contra inamicilor potentiali si reali ai unui regim sau om politic. Neutra in sine, informatia poate servi la fel de bine, chiar mai bine decât glontul, libertatea si democratia, ca si privatiunea si teroarea: depinde doar de mâna celui ce o foloseste. Din aceasta teribila forta a informatiei deriva si rolul, ce spun!, misiunea educativa a informatiei, a presei si a jurnalistului. Când aude insa de „rol educativ“, lui Ion Cristoiu ii vine sa puna mâna pe revolver. Reputatul jurnalist se inflameaza si, din teribilism infantil, ajunge sa spuna prostii: „se invoca in ultimul timp un asa-zis rol al presei in educarea cetatenilor in spirit civic, democratic, european. A vorbi de un rol educativ al presei inseamna din start a vorbi de limitarea libertatii de expresie. Daca presa trebuie sa educe, ea trebuie sa-si asume un model de cetatean. Cine stabileste modelul de cetatean?“ Lasând la o parte sofisticaria ieftina din consideratiile lui Ion Cristoiu despre demodata si compromisa misiune educativa – pe care le inteleg doar ca o reactie târzie si inapoiata la pervertirea prin abuz si reaua folosire a respectivului „rol educativ“ in vechiul regim ai carui, vai!, edecari am fost – sa vedem ce spun ceilalti despre hulitul rol. In mod natural, Nicolae Manolescu e de parere ca „presa se autolegitimeaza, prin propria deontologie profesionala. Legitimitatea nu-i vine de la nicio instanta, institutie. In abstract, rolul ei este de monitorizare, de informare, trebuie sa se uite in jur si sa consemneze tot ce se intâmpla.“ Daca vezi cai verzi pe pereti, scenarii paranormale alcatuite din frânturi de informatii manipulate „otevist“ ori povesti cu „gaina care naste pui vii“ sau cu monstrul de la Cernica, atunci monitorizarea (o forma de educatie) si deontologia profesionala ramân vorbe in vânt si presa se va decredibiliza inevitabil si, poate, iremediabil. Care este „momentul zero al decredibilizarii presei românesti“?, intreaba agentia NewsIn. Desi dubitativ, raspunsul lui Nicolae Manolescu este lipsit de echivoc si, in fond, exact: „Nu-mi pot da seama, poate o anumita evolutie inceputa chiar din 1990, când câteva cotidiane au fost asumate mai degraba in ziare de scandal, inceput, poate, cu directoratul lui Cristoiu si când in loc de stiri de importanta aveam fapte socante, fara nicio relevanta. A fost un cap de serie, fara indoiala.“ Intrebat asupra chestiunii, „capul de serie“ da din colt in colt, il ia pe „nu stiu“ in brate („nu am stiut ca acea stire este inventata“!!), ca si cum gaina „insarcinata“ ar fi aparut peste noapte in ograzile ruralilor din Gagesti, in fine, se vaita revoltat I.C., dând vina pe reporterii cu vedenii paranormale, „Am vazut informatia publicata, dar ce era sa fac, sa dau foc tirajului?“ Jalnic! De fapt, cu burta umflata de puii nascuti vii, celebra gaina e stramoasa spirituala a tabloidizarii presei românesti al carei curs e greu daca nu imposibil de stavilit: drogul senzationalismului a infectat organul receptor al cititorului de ziare care vrea mereu noi „gaini“, noi povesti de adormit frica de azi, de mâine, de poimâine. Din acest punct de vedere, raspunsul, crud, al lui C. T. Popescu este precis si inevitabil: „Din pacate, singura instanta care legitimizeaza presa, in acest moment, in România, este publicul. Ceea ce conteaza si legitimeaza este ratingul, audienta, tirajul, reach-ul, indicatorii care tin de circulatie.
Daca faci audienta existi, daca nu, nu existi. Pare a fi un principiu de functionare mai bun decât cel de pe vremea sectiei de presa si propaganda a Comitetului Central al PCR, dar induce efecte nocive in ceea ce priveste rolul fundamental al presei, care este cel de informare. (…) Rolul presei este acela de a-i arata cetateanului cum sta. Decizia ii apartine cetateanului. O exagerare este convingerea ca presa este cea care face ordine, care «da afara» un ministru, care «face ordine» in tara. Nu acesta este rolul presei! Ci sa informeze complet si rapid publicul pentru ca acesta sa decida in cunostinta de cauza.“ Din pacate, publicul tabloid nascut dintr-o presa tot mai tabloidizata decide cum „decide“, legitimând exclusiv prin rating, audienta s.a.m.d.: un cerc vicios din care nu se poate iesi, dar cu efecte electorale ce pot fi prevazute cu o aproximatie minima. Efectele catastrofale ale situatiei de mai sus sunt descrise cu o luciditate remarcabila de Mihail Neamtu: „Decredibilizarea presei mainstream conduce la multe patologii: manipularea opiniei publice, cenzura adevarului despre trecut, cautionarea legaturilor suspecte intre politic si capitalul privat. O presa scaldata in jumatati de adevaruri conduce si la inmultirea stufarisului mincinos, fabulatoriu, delirant. Cine observa popularitatea discursului conspirationist si a literaturii de scandal in România post-1989 va intelege esecul democratiei noastre participative. O masiva demobilizare civica se produce atunci când milioane de oameni citesc furibund astrograme pentru a-si explica un faliment sau prosperitatea in afaceri. Sute de mii de telespectatori apoi vor cauta sa explice drama României sau convulsia Terrei – de la atacurile din 11 septembrie 2001 pâna la criza financiara, de la problema securitatii militare si energetice in Europa pâna la incalzirea globala – printr-o referinta la cutare complot nevazut. De ce sa te mai implici când o mâna de initiati au stabilit deja, pas cu pas, deciziile mai marilor planetei. Treptat, devenim o natiune Kitsch, iar mostra perfecta de psihoza magic-apocaliptica, in registru New Age, o gasiti in decorul si invitatii emisiunilor OTV. Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj ar fi trebuit sa-si asume un mai pronuntat rol educativ. (…) Criza din presa româneasca se leaga de criza morala profunda a societatii românesti care include toate straturile: de la lideri religiosi care fac din casa lui Dumnezeu (si seminariile anexa) o «pestera de tâlhari» trecând prin cercul senatorilor milionari si cu proprietati latifundiare care pretind plata chiriei in Bucuresti din buzunarul contribuabilului, pentru a sfârsi cu profesori universitari care si-au obtinut titlul doctoral prin mita, frauda, plagiat. Ziaristii de referinta ai României de astazi se intâlnesc zilnic cu aceasta fauna plegica iar bolile, dupa cum stim, se transfera. Asa cum exista fosti demnitari care ocupa abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenteaza neortodox justitia ori diplomati care, in calitate de ex-turnatori la Securitate, isi sfideaza mai departe concetatenii – la fel, avem jurnalisti care au abdicat de la codul deontologic, huzuresc materialiceste si n-ar cuteza sa faca vreo declaratie de avere. Un fost redactor al gazetei Timpul din Bucuresti, pe numele sau Mihai Eminescu, s-ar ingrozi de spectacolul demisiunilor etice ale acestui peisaj românesc.“ Iata si opinia lui Mihail Neamtu despre ignorata si discreditata misiune educativa a presei careia i-a slujit exemplar acel „fost redactor“ al gazetei Timpul: „Asa cum spuneam, ideal cel putin, presa de calitate joaca si un rol educational. Nu voi uita ziua in care am descoperit stupefiat, cândva in primavara anului 2001, o recenzie la o teza de doctorat despre eshatologia Sf. Pavel publicata intr-un numar obisnuit din cel mai important ziar bavarez Süddeutsche Zeitung. Paginile de „foileton“ din Frankfurter Allgemeine Zeitung, saptamânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicisti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate in Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocatia excelentei care n-a fost integral abandonata in mass-media apuseana. Cu exceptia unor nume reputate de intelectuali publici care stiu sa conduca magistral o argumentatie si ofera adesea analize aprofundate, noi suntem restantieri la acest capitol. Paginile de cultura ale ziarelor sunt foarte subtiri, adesea, iar comentariile inteligente par inghesuite intr-un spatiu sufocant, fara personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie sa transmita nu doar informatii brute despre spectacolul cetatii, ci si stari de spirit sau chiar directii noi de cercetare. Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinte, reflexe de gândire sau comportament. (…) Respectând acest imperativ pedagogic al presei, liderii nostri de opinie vor incepe poate intr-o zi sa vorbeasca, sa asculte si sa taca mai bine.“ Excelenta, ancheta NewsIn are si darul de a resuscita si face mai vii interogatiile ce framânta fara indoiala constiinta adevaratilor jurnalisti. Vor urma cu siguranta si altii, inclusiv cititorii care nu se vor fi simtind umiliti de frumoasa si dificila misiune educativa pe care si-o asuma presa libera si jurnalistii independenti. Pe ceilalti cititori, pe cei care nu se lasa „corupti“ de aceasta ingrata misiune, ii las in seama Sf. Karkaleki, „patronul gazetarilor români, sa puna o vorba buna pe lânga Atottiitorul, rugând a ne trimite in aceasta morte saison, daca nu vreo duzina de mici scandaluri, macar câteva cazuri de ciuma, macar o calamitate publica sau un cataclism, un mare scandal cosmic, fara de cari presa româna ramâne lesinata de tot“. Dar presa nu „lesina“, mâna dreapta a Sf. Karkaleki, faimosul Caracudi, norocul „revoltei nationale“ si prototipul spiritual al gazetarului român le va aduce el pe toate, va pune in pagina vreo duzina de mici scandaluri, o calamitate publica sau un cataclism – spre linistea fericitului cititor drogat de-a binelea de atâtea expresii ale puterii de inventiune: „Trei ceasuri! … Caracudi! strig eu; repede dupa informatii! Cauta-le cât mai «senzationale»! – La moment!, raspunde bravul meu reporter si pleaca grabnic spre palat.“ Nu-i Caracudi o forta, a patra putere in stat?!