O bataie pe seara
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura urbană » Barca lui Noe
Autor: Daniel SUR
Vara asta încinsa te scoate din casa. Pe la ora noua nu am mai rezistat si am iesit în parc. În parcul Morarilor. Era duminica si soarele apunea alene, iar orasul motaia înca în îmbratisarea patetica a caldurii. Ma plimbam fara rost pe aleile parcului dintr-un loc într-altul, când pe trotuar, când pe iarba. Ma simteam mai bine pe iarba pentru ca pantofii cu talpa de cauciuc intrau în asfaltul supraîncalzit. M-am asezat pe o banca, fiind convins ca o sa am parte de o seara linistita. Vântul murise, iar dinspre apus îsi facea loc o noapte înalta, sclipitoare, frematând în pomi si oracaitul broastelor, ca si cum foalele pamântului le-ar fi insuflat broastelor viata.
Oamenii din parc se plimbau agale, dispareau, reapareau, faceau planuri sa mearga nu stiu unde, apoi se pierdeau unii de altii, se cautau, alergau dupa copii neascultatori, se regaseau la toneta cu racoritoare, dispareau din nou ca sa faca loc altor oameni, altor familii, cu sau fara bunici. Oamenii se raspândisera peste tot prin parc si hohote de râs molipsitoare, fericite, se ridicau spre cerul estival.
Un domn în vârsta mi-a cerut voie si s-a asezat pe banca mea, privind cu ochii ficsi la ziarul de seara. Si-a scos batista si si-a sters obrazul pe care avea o pata de sapun uscat de la barbierit. Avea o fata durdulie si parea genul de persoana care la cea mai mica provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Cu toate acestea, parea prins de ceea ce citea. Fixa pagina de ziar dintr-o pereche de ochelari cu rama galbena, imensi, care se sprijinea pe un nas aproape inexistent. Catelul care îl însotea sedea sub banca si privea cu ochi miopi la picioarele trecatorilor, chelalaind slab din când în când.
Când mi-am privit ceasul, am constatat ca era zece, iar colegul meu de banca atipise cu pumnii înclestati în poala, ca fotografia unui om în actiune.
O pereche se opri în picioare unul în fata altuia, discutând cu voci aprinse daca ea (sotia) avea sau nu dreptul sa-i ceara lui (sotul) socoteala unde si-a petrecut noaptea de sâmbata. Femeia parea sa aiba vreo treizeci si cinci de ani, era grasuna, însa îsi purta corpul cu senzualitate, asa cum se pricep s-o faca unele femei. Fata ei, deasupra unei rochii de in, nu avea nici o scânteiere de frumusete, însa întreaga ei persoana exprima o vitalitate si o furie care te impresionau, de parca toata pielea, toti muschii trupului i-ar fi fost într-o permanenta alerta. Sotul era un barbat de vârsta mijlocie, corpolent si el, cu niste ochelari de soare enormi care-l faceau sa semene cu o musca si care parea destul de beat.
„Curvarule! Curvarule!! Esti un curvar borât!“, aproape tipa doamna. „Crezi ca poti sa dispari când ai chef cu curvele tale! Si mai si...“
Cu o miscare scurta, alunecoasa parca, sotul o pocni peste nas si ochi cu palma larg deschisa.
Pe urma a fost o învalmaseala de gesturi însângerate pe asfaltul încins si voci dezaprobatoare si, strident, prin toata forfota, un urlet de durere prelung, stins. Batrânul de pe banca se trezi din atipeala si porni în transa spre una dintre iesirile parcului. Dupa câtiva pasi se opri locului, se întoarse pe calcâie si privi scena: nevasta s-a întins pe jos, sotul încercând s-o ridice si se împiedica de corpul inert, curiosi strânsi ca la circ, se deplasau în jurul celor doi, de colo pâna colo printre vociferari sau murmure compatimitoare, o doamna agitându-se cu o batista de hârtie de unica folosinta, pe care încerca s-o foloseasca in loc de pansament si tampon în acelasi timp, iar pe jos, victima disperata, sângerând abundent, încerca sa-si întinda bratul stâng în sus. Apoi batrânul si câinele se întoarsera si facându-si vânt cu ziarul si-au facut loc printre oameni si s-au postat în fata agresorului.
„Ce zici de asta?“ îl întreba batrânul impetuos.
„Despre ce?“, reactiona agresiv sotul.
Batrânul facu un semn cu mâna catre sotia lui.
„Despre chestia asta, despre doamna. Îti spun eu. Nu era nevoie sa lovesti.“
„Tu ce te amesteci, ba, în treburi care nu te privesc? Vrei sa ti-o iei si tu?“
Batrânul surâse cu un fel de condescendenta.
„Si ti-a ajutat?“
„Putin, cred. Înca nu stiu. Nu sunt aici decât de un ceas.“
Sotul si-a scos ochelarii de soare, facându-ne sa întelegem prin expresia fetei ca nu întelegea despre ce era vorba.
„N-am vazut în viata mea un egoist mai mare...“, spune batrânul si, în uluiala generala, se îndeparta agale.
Între timp sângerarea s-a oprit. Sotii s-au facut si ei nevazuti, lasându-i pe curiosi sa speculeze pe marginea întâmplarii si a ceea ce a vrut sa spuna sau sa faca batrânul cu câinele.