Contabilul-notar si razboiul sau mondial
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura memoriei »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Intervievatul Ionel Decean1 a fost „stimulat“ doar cu câteva întrebari cu referire la participarea sa la razboi. Cu toate acestea, i-a oferit studentului care i-a luat interviul o naratiune „grea“, un text aproape cameleonic. Când abordeaza teme „tehnice“, legate de pregatirea sa profesionala – o parte din aceste fragmente nu se regasesc în prelucrarea realizata de mine – veteranul abordeaza un stil sec, neutral; în schimb, când povesteste/“zice“ episoade evenimentiale, descrierea abunda de interogatii, monologuri, dialoguri rapide si dense, uneori morometiene, dialoguri influentate de relatarea specifica oralitatii traditionale; persoanele devin personaje, rolurile sunt bine conturate si pline de culoare. Si se creeaza astfel o povestire stufoasa, uneori confuza datorita amestecarii planurilor temporale si spatiale.
În timpul povestirii, taranul Decean îl sufoca pe tânarul Decean, pe absolventul Scolii Comerciale, pe Decean-notarul patruns de importanta statutului sau administrativ si social. Veteranul de razboi este el însusi un personaj. Pentru întâlnirea cu studentul care i-a luat interviul, Ionel Decean s-a îmbracat îngrijit, cu un costum bleumarin din „tergal“. Cum era o primavara racoroasa, pe sub haina, si-a pus o vesta gri. Cravata si camasa erau indigo, respectiv albastra. Privirea concentrata, nasul acvilin, puternic, gura mare si blazata domina figura veteranului (asa apare personajul în fotografia pe care i-a facut-o studentul aflat în vizita).
La întrebari, veteranul de razboi a raspuns punctual. Prima i-a si declansat naratiunea. A considerat ca trebuie sa ofere detalii si despre contextul recrutarii, poate pentru ca acestea dezvaluie un anumit haos specific românesc si oarecum atemporal, o anumita tactica a sustragerii, si ea la fel de caracteristica!
„Analfabetii“
„Am fost recrutat si trecut la artilerie, dar fiindca mi-am cerut înca un an studii (pentru ca dupa ce am terminat liceul trebuia sa fac practica comerciala, eu am facut-o în administratie si dupa aia am dat examen de notar), mi s-a facut, din nou, recrutarea2. M-or dat la artilerie, la 3 Vânatori de câmp desi în Ardeal nu erau vânatori de câmp! Si unde era 3 Vânatori de câmp – la Tighina?! Eram necajit, si aveam înca un coleg, unul Koros, de aici din Ocna Mures... si amândoi eram colegi de an la scoala... ca noi am stiut dinainte ca eram repartizati la a 6-a Artilerie (artileria era stramutata aici la Floresti, lânga Cluj). Da, sa ma întorc la momentu' repartizarii. Asa... când mergem, ne repartizeaza; eram teteristii – acuma, ca si teteristi ne puteau trimite la scoala de ofiteri. Pentru asta erau delegati veniti de la regimente si pe care cum îl repartizau, îl luau la acele regimente, arme. Când colo, pe noi – nu ne striga nimeni! Si se striga: „mai, mai, aia la regimentul cutare, aia la regimentul cutare“... Numai o data s-o spus: „3 Vânatori Moto“; ori, 3 Vânatori Moto însemna câmp, motorizate – n-am auzit de asa ceva pâna atunci... si delegatul nu ne trecea nicaieri. Asa ca ne trezim, cam ultimii! În Alba Iulia era comisariatul si lânga el era fostul Regiment 6 Greu, care s-o mutat de acolo si acum era gol. Nu erau paturi, nu era nimica. Dar ofiterii care erau de la Tighina, erau acuma veniti la Alba Iulia pentru recrutare. Si vedem numa' ca ne trimite imediat la scoala de ofiteri la examen. No, dar înainte ne-o întrebat: „Ma, tu vrei sa fii ofiter?“... si s-o raspuns: „Ma, eu vreau“ sau „Ma, eu nu vreau“. No, când ajungem acolo sadica la examenul pentru scoala de ofiteri, n.m.t, ne da o problema de istorie de clasa a patra primara! No, ce dracu' sa scriu? Numa' vad pe unul din ala care o zis si el: „Ma, eu nu ma duc la scoala de ofiteri, eu vreau la regiment, ca trece timpul“... si vad numa' ca ala scrie mare: „Nu cunosc subiectul“, nu o încercat macar o fraza frumoasa, de compromis, ca nu poti sa scrii prostii... no si s-o terminat si s-aduna tezele sadica s-a încheiat examenul scris, n.m.t. Dimineata, ne scoate la câmp si ne spune scomandantul garnizoanei, n.m.t: „Cine îsi aude numele, patru pasi înaintea frontului“... si începe si citeste, si citeste... mai toti eram astia care n-or cunoscut, chipurile, subiectul! Si erau pentru scoala asta veniti din toata tara, pentru toate armele, pentru scoli de ofiteri din toata tara, pe centre, pentru cavalerie la Sibiu, ma rog! Si colonelul începe si ne spune cum sa ne prezentam în fata lui: „Si spune numele sa auda tot regimentul, spune din ce regiment vii si ce pregatire ai, spune sa traiti, domnule colonel, sunt soldat T.L. din regimentul cutare, sunt absolvent al Academiei Comerciale, sunt licentiat în drept, sunt licentiat în...“, fiecare dupa caz, ma rog! Colonelul trece la altul, apoi la altul, si când o gatat numa' ca spune: „Scoala, drepti. Scoala, pe loc repaus! I-ati auzit pe acesti nemernici? Cum cred ei ca îsi ascund pregatirea superioara, sa para ca nu poseda nicio cunostinta de istorie a României? Stiu care e metoda lor, ca merg la regiment, se fac plutoane de teteristi, fac munca la popota de ofiteri, ca îsi pot permite, s-apoi fac instructie, s-apoi merg ca furieri pe la companie, pe la batalion. Dar nu, vor face instructie cu trupa si se vor ruga sa fie ofiteri!“. La asa discurs am zis ca o sa vedeam noi ce ne facem.“
Între doi comandanti
„Pâna la o hotarâre ajungem acasa ca ne-o trimis acasa înapoi cu echipament cu tot ca de la regiment, de la unitate ne-o dat echipament – haine de schimb, patura, foaie de cort, ranita, armament, tot, tot. Pe vremea aia, numai telefonic se dadea informatia militara când contingentul cutare se încorporeaza... si am fost nevoiti sa ne ducem când ne-o chemat... curtea plina de recruti, si venisera toti ofiterii din Tighina! Da' nu or ajuns gradatii, si pe noi, pe teteristi, ne-or pus comandanti de grupa! Ti-am facut o instructie, ca atuncea or venit si germanii, o fost ocupat Ardealul de Nord, si am facut instructia dupa tehnica germana; s-apai, o fost instructie, nu gluma, mai ales ca stiau ca venea razboiul si aveau nevoie de oameni antrenati. Era dura, ca te pregatea de razboi, ca poate ar fi izbucnit razboi, ce mai! Am avut noroc ca eram mai sportiv, s-o mers. Ca noi nu mergeam la câmpul de instructie, numai în pas alergator, din Alba Iulia pâna sub Mamut – dealul de la cetatea Alba Iulia, cu viile – si pe platoul de acolo, toata ziua pe ploaie, pe vânt, pe noroi, pe zapada. Si dupa o luna de instructie, o venit un ordin ca toti aia care sunt teteristi si nu or fost admisi la scoala sde ofiterit sa dea neaparat o declaratie ca vor sa fie ofiteri ca dupa o luna de zile vin cu gradul de plutonier dupa care o sa fie avansati la sublocotenent dupa stagiu si devin ofiteri so avansare rapida si oarecum obligatorie pentru tinerii cu studii superioare, n.m.t. Si vine un neamt sun sas, n.m.t de la Aiud, un neamt care si el avea la baza liceul comercial – dar el purta ochelari si aia care purtau ochelari nu faceau instructie cu trupa, asta era pe la birou – el fiind acolo la birou, stia tot ce se discuta în comandament; si zice el ca cica teteristii sa dea o declaratie ca vor sa fie ofiteri si într-o luna îs cu gradul luat. Si cum atunci io îi zic „Eu nu ma duc“, el ma îndeamna: „Hai, ma, sa mergem, ca vine razboiul si de ce sa te comande un cioban, hai ma“, da, io fac: „Mai, eu nu ma duc“. El se gândeste si zice: „Eu am vorbit cu colonelul, da' mie nu-mi da drumul“..., ca el nu avea calificative; da', el voia tare mult pe front si îmi zice: „Îmi da drumul daca gaseste pe altul în loc care sa stie contabilitate, care sa vie în locul meu“. Fara sa stau pe gânduri fac: „Ma, viu în locul tau, ma duc, eu nu vreau sa ma duc ofiter!“. Si merge neamtu' si raporteaza la colonel si asta zice: „Bine, îti dau drumul, vezi de cheama-l sa preieie“. Îi spun la comandantul de pluton: „Domnule, de mâine nu mai vin la câmpul de instructie, sa pui pe altul sa comande grupa ca eu, uite, ma duc la aprovizionare; îi ordinul colonelului“... asta face: „Daca-i ordin, du-te!“. Ma duc, îmi preda neamtul, îmi explica el, uite ma, asa se face, asa, asa...; nu trece mai mult de o ora, numa' vine de la câmpul de instructie curierul si îmi spune ca, între timp, venise un capitan la instructie si vede grupa mea fara comandant si face: „Unde-i Decean?“ si zice unu': „La aprovizionare“... capitanu' furios nevoie mare: „Cum la aprovizionare? Fara stirea mea? Pai eu sunt comandantul de companie“... si trimite repede curier dupa mine. Asa ca vine curierul si zice: „Hai, mai, ca te cheama capitanul la câmpul de instructie“. Zic: „Bine, ma, ma duc“ ... si îmi iau arma si ma duc. Surpriza! Colonelul ma ia în plin ca si când nu stie de schimbarea mea: „Unde-ai fost? La aprovizionare? Fara stirea mea?“. Eu încerc sa o dreg: „Nu, pe dumneavoastra v-am anuntat, mi-am anuntat comandantul de pluton; el trebuia sa va raporteze, nu eu“... în fine, zice colonelu': „Eu îti sunt comandantul... no, treci la cinci zile de arest“. Arestul însa îl faceai numai noaptea, ziua erai la instructie si noaptea la carcera. Zic: „Bine, sa traiti“..., si îmi preda comanda grupei mele. Nu trec nici zece minute si vine un curier: „Elevul Decean si cu domnul capitan, la domnul colonel“. Îmi zic: „Baga-s-ar dracu', ce încurcaturi mi-am facut“. Capitanul era nervos, ca eu si curierul abia ne tineam ca cateii dupa el. Am ajuns la comandament si când am intrat înauntru, adjunctul era un locotenent – ca nu puteai intra direct în birou, ala mergea, raporta ca a sosit cutare si cutare – ce intra la colonel si zice: „Sa traiti, a venit capitanul si Deceanu“. „Sa intre Deceanu!“ se aude vocea colonelului. Intru înauntru si zic: „S' traiti, domnule colonel!“. „Lasa ba, lasa – unde-ai fost, ma?“ zice scurt si furios. „La grupa de instructie, domnule. Am fost chemat“: zic cât pot io de convingator. Da', el tot tare: „Ma, tu stii ca eu sunt comandantul?“. Îi dau raspuns: „Stiu, am raportat ca sunt mutat la aprovizionare si acum am cinci zile de arest“. Si urmeaza ceva la care nu ma asteptam: „Nu faci nimic – treci la aprovizionare! Si de acolo nu mai iesi fara stirea mea numai daca te cheama generalul!“. No, nu ies eu bine, si din birou comandantul tuna: „Sa intre capitanul!“. Intra asta înauntru si se aude: „Ia pozitia, capitane, f...-ti dumnezeii ma-tii sa-ti f..., ca acu' te împusc; cum îndraznesti sa contramandezi un ordin dat de mine, mai? Nimic!“. Între timp eu am iesit din birou, dar din momentul ala, cât am mai sta prin regiment si l-am mai salutat pe capitan, nu mi-o mai raspuns, da' nici eu nu m-am mai apropiat de el.“
De la cai la cai-putere
„Atunci când eram recrut, aveam numirea de notar, dar nu intra în valabilitate numa' când prim-pretorul îti dadea în primire notariatul. Eu aveam numirea de notar si scria ca eram scutit de mobilizare – nu începuse înca razboiul, notarii erau scutiti de mobilizare; si, zic io: „Nu ma duc în Teleorman, decât sa ma duc pe satele din Teleorman, mai bine... hai, ca în satele din Ardeal mai merge, da... în satele din Teleorman nu ma duc ca nu-mi convine“ ...da' am ajuns la front3.
Când eram concentrat, ne-o mutat de la Alba Iulia la Târgoviste, la unitatea de motorizate, atunci fiind si înzestrate trupele române cu armament, motociclete, masini, unelte mecanizate, cumparate prin „afacerea Skoda“. Când ne-o dotat, era prima unitate de motorizate din România. Înainte de razboi, arma de elita era cavaleria, asta era arma de elita! Nu era atât de prestanta, cât de rapiditatea de miscare, asta era cavaleria. Si erau herghelii atent selectionate de la Sâmbata, la Sibiu. Si ofiterii purtau pinteni, încât atunci când mergeau ziceai ca sunt cu clopotei dupa ei. Însa o data cu aparitia mecanizatelor, pe ofiterii de cavalerie i-o bagat în instructie la noi si-or venit toti cu echipamentul lor. Ti-o venit generalul Voiculescu (urmat de generalul Pantazzi), chiar când s-o înfiintat divizia moto. Si asta când o venit, si i-o vazut pe ofiterii de cavalerie la motorizate cu pinteni, a izbucnit: „De mâine sa nu va mai vad cu pinteni, jos cu pintenii, aici nu aveti cai, aveti masini!“. În cel mai fericit caz, aveau cai-putere si oricum la motocicleta, degeaba o îndemni cu pintenii, ca nu porneste. Oricum, Pantazzi le-a si interzis sa mai poarte uniforma de cavalerie la instructie, ei trebuiau sa poarte uniforma de la motorizate. Oricum, în timp ce eram la Târgoviste, o venit ordin ca din doua regimente de vânatori moto sa face unul care merge pe frontiera de rasarit, pe Prut, ca Basarabia fusese deja ocupata de catre rusi. Aprovizionarea de la Regimentul 3, unde am fost eu, trebuia sa vie la Alba Iulia, ca aprovizionarea de la Regimentul 4 trebuia sa mearga cu unitatea care mergea pe frontiera. Eu m-am bucurat: „No, mergem la Alba Iulia“, ma gândeam ca ajung pe acasa... da, ofiterul de la aprovizionare mi-o spus: „No, tu vii cu mine“. Asa ca n-am ce face si m-am dus atunci la capitanul meu, ca era ordin, ca si daca ai primit echipament de doua zile, trebuia sa mergi sa ti se dea completu' din stocul de razboi, la fel si arma... ma duc la capitan si îl pun ca sa-mi dea echipament de razboi, ca eu plec pe frontiera. „Ba, tu vii cu mine la Alba Iulia“ zice însa asta. Ofiterul meu nu o mai stat dupa mine, ca era ocupat – ce arme, ce de masini, ce soferi si... de astea – dimineata se da alarma ca e plecarea, eu – nici echipament, nici nimica! Si zice odata ofiteru', când ma vede asa: „Mai, da tu ce stai asa?“ ...io, din colt în colt: „Hai sa... nu viu, ca nici nu mi-o dat echipament... pai, nu viu; uite, capitanul meu o spus ca eu ramân“. Deja sunase alarma si masinile se încolonau de drum; asta numa' merge la comandant si toarna: „Domnule colonel, eu nu merg pe frontiera cu alti oameni; uite, Deceanu nu vine ca nu îi da drumul capitanul lui, Câmpeanu“. Masinile erau împachetate... apai se da ordin de zi ca ma muta din Compania 3 moto în Compania 4 moto si îi da hârtia, asta i-o da capitanului, si capitanul zice: „Daca e ordin, du-te!“. M-am urcat în masina si dus am fost!
Prima masina lovita
„Eu nu stiam ce-i ala razboi, mergeam ca în campanie. Si trecem noi pe la Baicoi, lumea afara plângea, ba altii cu flori, se simtea ca vine razboiul, mai ales ca eram o unitate motorizata... apai când s-o pus aia pe drumurile neasfaltate, sa vezi... si am ajuns la Râmnicu Sarat; acolo, cum eram eu cu aprovizionarea, aveam un aparat radio cu galena, cu cristale, cu casti si ascultam, întinsesem antena si ascultam stirile. Era asa sâmbata dimineata! Batea soarele frumos în camera, unde stateam; deodata, aud la radio: „Atentiune, atentiune, deschideti aparatul, dam un comunicat al Marelui Stat Major“... si tot repeta, repeta! Atunci îl vad pe ofiterul meu cum merge la birou si ma întreaba: „Ce-i ma, înca nu te-ai sculat?“. „Pai, înca n-or sunat desteptarea. Da stai o târa“ zic, si adaug: „ca e ceva comunicat special la radio“. „Da-i dracu', ca ceva nu e în ordine“, zice, „ca am primit ordine ca fiecare sa fie la postul de comanda ca sa da alarma. Ma, lasa ca avem vreme“. Eu stateam la radio, si din nou aud: „Atentiune, atentiune, dam comunicatul maresalului Antonescu... Trupe române, va ordon, treceti Prutul!“... si sar ca nebun si tot repet: „Ma, o început razboiul!“, parca trasnit, ofiterul zice: „Tu esti nebun, ma? Ma, tu esti nebun, vezi ca te aresteaza astia ca faci alarma“... io, tot nepotolit: „No, daca nu ma crezi, ia si asculta!“ ...da' cum era el emotionat, face: „Ce dracu' auzi tu, ma?“... da, pâna sa se dezmeticeasca el, suna alarma. La alarma am sarit repede; în zece minute, în curtea cladirii unde eram încartiruiti, ne citeste proclamatia Marelui Stat Major. Atunci se enerveaza ofiterul meu si zice: „Cum naiba se poate ca populatia sa afle de o declaratie de razboi înainte de armata?“. În momentul ala am plecat si seara am ajuns pe la Stefanesti. Din sus de Iasi, nemtii or facut pod de vase, or facut trecerea si pâna am ajuns noi seara, o fost facut pod din busteni; aveau sonete si bateau cu sonetele si o pus stâlpii si peste ei pod facut pe o directie de mers. Si acuma mergeam cu masina pe pod, la o înaltime de vreo patru metri, ca asa era facut podul. Da' de parca nu era de ajuns, în anul ala or fost ploi multe si Prutul era mare de tot, si se auzea un vâjâit printre pilonii aia de te apuca groaza. Pilotam soferul din camion, sa n-o ia mai la stânga sau la dreapta, ca era distanta numai de o palma pe ambele parti. Dar când am fost pe la mijlocul podului, vreo sase avioane rusesti or venit sa bombardeze podul, ca or fost informati ca pe acolo e pod peste Prut facut. Si avioanele aveau obuze explozive, atunci când loveau explodau din greu. Atunci eu am sarit din masina si m-am vârât printre piloni ca sa nu ma nimereasca gloantele de la avioane. Între timp însa gloantele de la unul dintre avioanele rusesti au lovit masina mea, însa din fericire au lovit rezervorul de ulei si nu cel de motorina, ca, daca nu, sarea în aer! Si uite asa, prima masina lovita din unitatea a fost a mea! Apai, dupa aceea am vazut si eu ce înseamna frontul! Pai, am luptat vreo sase luni, pâna o cazut Odessa! Ca noi nu eram tinuti pe front tot timpul; unde rusii rupeau un front, veneam noi ca unitate motorizata, stabileam frontul, îl preluau trupele de infanterie si de artilerie si noi ne trezeam unde era socul sau unde trebuia strapuns un front, acolo eram si noi! De aia, cel mai batrân soldat avea 24 de ani; cei care erau mai în vârsta erau trimisi la partea sedentara. Când am vazut cum se moare, am zis: „Doamne, bine ar fi fost nu în Teleorman, în Honolulu daca ma duceam, no, cum sa scap?“4.
Pielea în schimbul pieilor
„Când am venit în tara, printre multe lucruri care s-or facut ca si captura de razboi, mi-or bagat în magazie si 50 de piei-crupon5; no, astea, pe vremea aia, aveau valoarea unei case cu etaj! Si, când am ajuns la Prut, tot ce era captura îti lua jos si se ducea. Eu, când am încarcat în masini, am zis ca decât sa ocup o masina cu piei, am facut un aranjament, am pus zece piei, peste ele am asezat lazi cu macaroane, zahar, si tot asa, am folosit cât mai mult spatiu din masini. Apoi am ajuns la Târgoviste, am descarcat tot din acele masini; atunci o venit si colonelu', vede stiva de piei si întreaba: „No, ce-i cu pielea asta?“; alea nu trebuiau lasate la aprovizionare, trebuiau duse la îmbracaminte, dar fiind pe front, mi le-o bagat la mine... „Pai, captura de razboi!“: zic. „Captura de razboi? Ai facut recipisa pentru ele?“ întreaba, mai mult decât curios, colonelu'. Atunci magazionerul a spus: „Domnul elev stie mai bine ce sa faca, tine bine evidenta“. Merge atunci colonelul, intra în birou la mine si ma întreaba daca am taiat recipisa. Atunci, eu i-am spus ca nu am facut recipisa pieilor, ca poate se fura si ca mi-era frica sa nu ajunga saracul magazioner la puscarie si am adaugat: „Acum ca am ajuns în tara, le fac receptia si gata!“. Atunci, colonelul zice ca eu pot sa îmi iau concediu!
Da' eu am zis ca nu plec, numai daca ma deconcentreaza, ca nu vreau sa îmi numar zilele de concediu. Atunci, m-o luat colonelul, de brat înca, si am mers la biroul principal si o zis sa mi se faca ordin de lasare la vatra. Cei de acolo or protestat, spunând ca e ordin ca se da doar doua saptamâni la tot regimentul; colonelul o spus ca „Daca avem nevoie de el, îl chemam“. Acum, eu ma gândeam ca aveam numirea în buzunar si cum îmi dau drumul, cum am plecat. Atunci mi-or facut ordinul de lasare la vatra, o chemat colonelul o masina si m-o trimis direct la gara – nici la birou nu m-o mai lasat sa ma duc! Am ajuns în cele din urma acasa, de unde m-am dus glont sa îmi preiau postul în Teleorman; îi drept ca dupa doua saptamâni mi-o venit ordin de prezentare la regiment, dar am prezentat ordinul de primire a postului în Teleorman, fiind deci scutit si demobilizat! Si uite asa am ajuns notar în Teleorman, dupa aceea am fost notar la Farau timp de trei ani, la Ciuci timp de trei ani si asa mai departe“.