Unde nu e întristare, nici suspin...
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
În mijlocul verii cadenta noutatilor cinematografice e mai scazuta, iar momentul acesta a fost ales de Catalin Olaru pentru a revizita, timp de o luna, câteva pelicule „de cinemateca“ (n.r.).
Al saptelea film al lui Dario Argento în tot atâtia ani de la debutul sau din 1970, „Suspiria“ este, împreuna cu „Profondo rosso“, una dintre cele mai iubite opere ale italianului. Si pe buna dreptate.
Inspirata de o lucrare a lui Thomas de Quincey, autor englez de secol XIX, pelicula face parte dintr-o trilogie recent încheiata având în centru vrajitoria si fortele ocultului. Subiectul conteaza, însa, prea putin. „Suspiria“ ar fi putut la fel de bine spune orice alta poveste sau nici o poveste.
Întelegând ca ceea ce face dintr-un film oarecare unul horror este numai si numai calitatea de a suscita spaima, si ca asteptarile spectatorilor nu depasesc de regula îndeplinirea, indiferent în ce chip, a acestei unice conditii, Argento îsi dezbraca creatia de orice artificiu care ar putea-o deturna de la acest scop primordial. De aceea intriga este în cel mai bun caz ridicola. De aceea ar trebui ignorata cu totul.
Si tot de aceea este „Suspiria“ o capodopera a genului. Tocmai pentru ca are putina actiune si aproape nici un fel de noima, dar se poate lauda cu cantitati industriale de suspans. Care este construit industrial, prin îngramadirea laolalta a tuturor cliseelor horror posibile. Renuntând la subtilitati, Argento ne serveste o supradoza de personaje macabre (dintre care se remarca fara efort românul filmului, servitorul diform si surdomut), de situatii claustrante, de furtuni cu tunete si fulgere, de sânge rosu aprins, de executii ca la carte, specialitatea casei.
Ce importanta mai are logica atunci când putem vedea, cu o atentie la detaliu remarcabila, cum o studenta, aflata în siguranta relativa a unei camere închise, este mai întâi trasa afara printr-un geam (pe care îl sparge cu capul), apoi înjunghiata de nenumarate ori, din nou lovita cu capul de un geam (cupola unei cladiri), prin care cade zeci de metri în gol pentru a ramâne putin deasupra solului, spânzurata de un cablu de lumina? Ce mai conteaza ca nimic nu se leaga, ca nimic nu are sens, cu atât mai putin bruma de explicatii stiintifice pe care i-o ofera protagonistei Suzy (Jessica Harper) un presupus savant aflat la senectute, când avem rara ocazie de a urmari alte doua morti groaznice, la fel de putin cenzurate, la fel de memorabile?
Citatul din opera proprie este un procedeu cu care Argento merge în egala masura la sigur. Gândindu-se pe sine ca pe un brand, maestrul giallo-ului italian ramâne fidel pozitionarii care l-a introdus în panteonul gore-ului, reluând motivele care l-au facut celebru. Daca a mers altadata, de ce n-ar merge si acum? Astfel, ne reîntâlnim cu personaje care, din spatele unei usi sau al unui perete de sticla, asista neputincioase la moartea lenta si dureroasa a cuiva, cu nedorite amnezii care dispar încetul cu încetul, pentru a revela un adevar monstruos, ca în „L´uccello dalle piume di cristallo“, cu copii diabolici, ca în „Profondo rosso“.
Însa, fara muzica halucinanta a trupei italiane Goblin, colaboratori de cursa lunga ai lui Argento, fara decorurile suprarealiste amintind pe jumatate de basmele fratilor Grimm, pe jumatate de „Cabinetul doctorului Caligari“, „Suspiria“ ar fi ramas doar un kitsch si atât. Devine el, prin acesta, mai putin ieftin? Cu siguranta ca nu.
Devine, însa, un kitsch grandios.