Întâlniri
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura urbana »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Pays de merde! Trabuc pe jumatate consumat în coltul gurii, privire tulbure, încremenit în pragul cafenelei, barbatul trecut bine de prima tinerete tine pentru a doua oara sa-si faca cunoscuta parerea despre tara în care se gaseste: „O tara de c…!“. Sunt singurul client matinal si iau nota cu surpriza de naduful lui de strain aterizat dintr-un motiv sau altul în România post-comunista. Cum s-a instalat la o masa vecina cu a mea, iau de asemenea nota de conversatia purtata cu o fetiscana plictisita, care nu-i întelege comanda – un espresso scurt – decât dupa ce o aude stâlcita în engleza. Ceea ce-l înfurie teribil. O noua imprecatie, câteva fumuri pufaite si un sir de regrete murmurate în barba de a se fi îndragostit de o românca, încep în sfârsit sa înteleg câte ceva. Intram în vorba.
Nu-mi e prea clar ce are povestea lui de dragoste cu dezgustul de România, dar cum e avar de detalii nu insist. Retin numai afirmatia categorica facuta între doua înghitituri de cafea si laborioasa reaprindere a trabucului, ca „ce pays, le vôtre, Monsieur, s'effondre et ça sent mauvais!“.
Tara se prabuseste si miroase urât! Cafeneaua e tot atât de civilizata ca si la Paris, miroase bine, se si fumeaza spre deosebire de Franta, dincolo de fereastra aluneca masini noi si scumpe, vitrinele micilor magazine de peste drum sunt aranjate cu bun gust, trecatorii sunt bine îmbracati si pasesc cum se cuvine, nu se zareste niciun cersetor, cel putin în acest colt al Bucurestiului si în aceasta dimineata tara nu se prabuseste. Ideea prabusirii, însa, poate chiar si dorinta sinucigasa de a se sfârsi totul plutesc de mai multa vreme în aerul fierbinte, agita spiritele. Toti cei pe care i-am întâlnit în ultimele saptamâni, români get-beget, mi-au repetat-o cu un soi de perversitate fudula care nu-i la îndemâna oricui, dar trebuie sa admit ca daca si un batrânel francez vag ramolit caruia o românca nici ea la prima tinerete i-a sucit mintile crede la fel si ca pe deasupra îi si pute s-ar putea ca o bruma de adevar sa existe pe undeva.
Pur si simplu, am capatat amanunte de la unul dintre cei pe care i-am întâlnit, semnele dezastrului politic, economic, cultural si moral anuntat s-au acumulat, sunt din ce în ce mai greu de suportat, au devenit vizibile chiar si pentru un ochi strain si oricum neprietenos. Nu-i greu de observat, mi-a mai spus acelasi, în plina vara caniculara, tara traieste sub teroarea vestilor proaste, deseori catastrofale – criza, concedieri, reduceri de salarii, accidente, crime abjecte?, cetateanul de rând trebuie sa aiba nervi de otel sau resemnarea condamnatului pe viata pentru a nu-si pierde firea si a înghiti zi de zi ratia hipnotica de scandaluri si de palavrageala politica, de derizoriu si de promiscuitate din ziare si de la televiziune.
Niciodata tara n-a fost guvernata de atâtia prosti, ticalosi si incompetenti, aflu la o alta întâlnire. Ce-a mai ramas din tara tarii, fiindca ordinele, indicatiile, sfaturile pentru bunul mers al teritoriului si linistea populatiei vin de la adevaratii stapâni, Uniunea Europeana, Fondul Monetar, Banca Mondiala, Statele Unite. Singura contributie autohtona, singura libertate reala si îngaduita cu dispretul si strâmbaturile de nas de rigoare sunt scandalurile, indignarile de circumstanta, bascalia si uitarea programata la timp pentru a face loc urmatoarelor. Întâmplator sau nu, ultimele s-au învârtit si se învârtesc în jurul unor femei parasutate în functii de raspundere, unde aruncatul pe fereastra al banului public sau sterpelitul lui au totdeauna o justificare. Ceea ce n-ar fi o noutate în istoria patriei, femeile si gustul lor pentru privilegii si putere. Cele de azi nu mai seamana cu activistele grotesti si transpirate de pe vremuri, sunt bine facute, frumusele, elegante, parfumate, au vârsta potrivita si experienta vietii în toate pozitiile, au tupeu, bani, ambitii si disponibilitate generala, ar fi putut oricând sa-i ia mintile unui strain, dar s-au multumit cu barbatusii locali, întreprinzatori si fara scrupule, si rau nu le-a prins.
La o noua întâlnire, conversatia se poticneste iar în apropiata prabusire a tarii, dar de asta data din perspectiva intelighentiei aliniate. Vânduta, mi se sugereaza cuvântul mai potrivit si-l accept. Daca guvernantii de la mic la mare ar fi destepti, cinstiti si competenti i-ar ignora si ei si s-ar multumi cu ceva medalii, invitatii la receptii, un locusor în manualele scolare si, la disperare, funeralii nationale.
Pare sa fie totusi prea târziu pentru a mai clatina reputatiile si bunastarile construite si consolidate de douazeci de ani în balaceala politica a tarii cu convingerea si jigodismul ca de fapt ei sunt, alaturi de jefuitorii patentati, singurii veritabili supravietuitori ai României care s-a prabusit de mult.
În drum spre o alta întâlnire, traversez strada alaturi de o tânara spilcuita care tipa la telefon: „Ce spui, ba?... Mai spune o data ce-ai spus!...
Sa-ti platesc eu factura?... Mai spune o data, ba!... Te bag în… cu factura ta cu tot!“. Închide, strecoara telefonul în poseta, întoarce capul si-mi zâmbeste.
(2 august 2009)