Atlantida s-a scufundat abia în 1989
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura ideilor »
Autor: NICOLAE COANDE
Istoriografia comunista scruta evii trecuti, profetiza cu un aplomb divinatoriu neîntrecut înca si reusea, prin istorici de profesie care ar fi trebuit sa stie justa masura, sa produca un discurs mobilizator în pura limba de lemn a activistilor de partid. Astfel, comunistii au mers pâna acolo încât au afirmat cu nonsalanta ubuesca o continuitate cu regii daci, asa cum am putut auzi cu urechile noastre. România comunista a putut prelucra mituri ale disparitiei, ca si ale salvarii, cu o dexteritate care face din aparatul de partid comunist o secta mesianica, initiatica, având radacini în ceturile mitologiei celei mai vechi. Te ia cu fiori…
Dupa Lucian Boia, „fenomenul cel mai remarcabil îl constituie masiva orientare spre antichitate, apelul la fabulosii regi ai Daciei. În ce priveste Dacia, national-comunistii s-au dovedit dinasti convinsi! Nu numai traditionalul Decebal, ci si Dromihete si îndeosebi Burebista au fost asezati într-o puternica lumina, constituind triada originara a istoriei nationale (Si Traian era bun, dar veneticul ne cam storsese lamâia în nas – n.m., N. C.). Comemorarea din 1980 a avut rolul de a marca o frapanta similitudine între Ceausescu si Burebista, chiar un istoric profesionist ca Ion Horatiu Crisan neezitând sa scrie despre regele dac cuvinte omagiale în genul celor adresate dictatorului comunist. Astfel, Burebista ar fi fost „animat de fierbintea dorinta a ridicarii neamului sau. Acestuia i-a închinat întreaga lui activitate, pe plan intern si extern, întreaga lui viata“„1. Acelasi Lucian Boia identifica avatarurile panteonului „simplificat“ al românilor, care în epoci diferite opereaza cu binomuri de personalitati ce-si corespund fara dificultate, organicist si cu metoda infailibila. E ca în canonul literar, unde un mare scriitor îsi alege cumva irational, pentru noi, urmasul, în virtutea acelei anxietati a influentei pe care s-a batut atâta moneda. Daca orice opera literara importanta este o lectura gresita facuta de un scriitor din prezent, de ce nu ar fi „gresit“ creator si doxografii epocii lui Ceausescu? În fond, istoria este si ea un text mai mare, în care acele relatii psihice, istorice si imagistice de care vorbesc partizanii teoriei lui Bloom sunt concepute în athanorul unei propagande formidabile ce gaseste la capatul a repetate experimente ca traditia e posibila numai pentru a-i confirma pe toti acesti Procopius de scoala noua în efortul sisific de a naste… soarecele nemuritor.
Astfel, conducatorii epocii moderne a României sunt corespondentii câte unui erou din vechime: Traian îl „alege“ pe Carol I la 1900, Balcescu îl ia în primire pe Gheorghiu Dej în anii ‘50, Burebista e încântat de urmasul sau, Ceausescu, pe la 1980. Elanul mi(s)tificator al istoricilor de partid mergea pâna acolo încât „spre sfârsitul epocii comuniste, doi responsabili ideologici specializati în istorie, Mircea Musat si Ion Patroiu, însirau astfel marile epoci din istoria nationala, fiecare purtând numele personalitatii dominante: Burebista, Decebal, Mircea, Stefan, Mihai, Brâncoveanu, Cuza si Ceausescu s…t Toate nu faceau de altfel decât sa conduca la Ceausescu, la „epoca demnitatii si împlinirii marilor idealuri nationale“„2.
Krato-kratie si cultura de stat
Neîntrecuti sub acest aspect al encomionului desantat se arata creatorii de arta, fie ca sunt regizori, pictori sau scriitori. Cultul personalitatii lui Ceausescu nu se putea întrupa fara efortul artistic, penibil adesea, prestat de atâtea condeie si peneluri ale lumii artistice românesti, între care se detaseaza scribi de curte precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Titus Popovici, Dinu Sararu, ideologi culturali precum Dumitru Popescu-Dumnezeu sau Mihai Ungheanu, regizori precum Sergiu Nicolaescu, Manole Marcus (si multi altii, mai putin importanti) ori pictori precum Sabin Balasa, Constantin Piliuta sau Dan Hatmanu. Ultimul continua post-decembrist seria portretistica începuta cu Stefan cel Mare si Ceausescu pâna în zilele noastre. Model: ex-primarul Iasilor, Constantin Simirad. Oricum, scribii si artistii plastici ai Epocii de Aur par sa fie mai putini, dupa ce în perioada proletcultista acestia erau legiune. Se remarca, în epoca, o serie de scriitori care „nu precupetesc nici un efort“ pentru a da de înteles liderului comunist ca si-au însusit Tezele din iulie 71 si ca vor proceda în consecinta pe mai departe. Cu mici exceptii (A. E. Baconski, Al. Ivasiuc, E. Jebeleanu si, partial, A. Paunescu, ultimul un caz de automanipulare unic la noi), scriitorii se întrec în a face un balet penibil în jurul idioteniilor critice emise de Ceausescu: liderul comunist era mai mult decât un „critic“: era seful Canonului literar românesc însusi. Vorba lui Marcel Reich-Ranicki, importantul critic german: „Renuntarea la un canon într-o societate civilizata ar fi nu doar un lucru fatal, ci de neimaginat“. Ei bine, fara sa zic vorba mare, Ceausescu avea sanse reale sa devina Canonul. Aspiratia totalitara a ultimului secretar general al PCR se poate deduce si din acest instinct de secreta afirmare. Un Ceausescu ce vorbea în basme si gândea în poezii, daca e sa ne luam dupa visul chimeric de a unifica stilurile din literatura natiei într-un melting(pol)pot ideologic, de unde figura eroului comunist sa rasara superba, aidoma visului sau de a dura Reichul comunismului românesc. Un Ceausescu atent la mofturile onirice, ca si la suferintele pedestre ale scriitorilor români, carora le face cadou Casa Scriitorului de la Neptun, dar de la care pretinde – loial principiului cererii si ofertei – balet, teatru, roman si poezie în stare sa redea clivajul dintre satul interbelic si cel în care fericirea se cuibarise în C.A.P.-uri, unde recordurile la grâu sunt batute rau de tot în fiecare an. Un Ceausescu scotând unt din scriitorul intrat într-un izolationism pagubos pentru creatie: îi tine Predica de la Mare si-l trimite în productie sau, mai usor, la exemplul lui Vasile Alecsandri – adica boierul luptator pentru ideea unionista. În ciuda unor discursuri demne probate de câtiva dintre cei prezenti, scriitorul român se înscrie si el fara efort în ceea ce Liviu Malita numeste visul de a fi chemat personal la Lider, nutrit, bunaoara, de un Mihail Bulgakov. Ceausescu are autoritate printre participanti si, ceea ce este cel mai important, el pare urmat de marea masa a scriitorilor care îl pretuiesc pentru ca se coboara printre ei, chiar daca sunt speriati la gândul ca „tezele din iulie“ tocmai începeau sa puna capastru ideii de libertate de creatie. Destui nici nu voiau libertatea asta.
Noaptea limbilor lungi
Remarcabila prin formula „istoricist-ironica“ este scena prostituarii generalizate a scriitorului român descrisa de Mircea Cartarescu în volumul al treilea al romanului „Orbitor“. Scriitorii vin sa se întreaca într-un turnir al demagogiei si supunerii oarbe, maestri ai turpitudinii si ai lasitatii generalizate – la modul artistic, desigur! – ce cuprinsese tara: „Si atunci se petrecu întâmplarea ce avea sa ramâna-n istorie sub numele Noaptea limbilor lungi. La initiativa Secretarului general al Partidului si a lui Dumnezeu (seful sectiei de propaganda) au fost convocati, într-o noapte de pomina a anului 1972, numerosi poeti, prozatori, muzicieni, artisti plastici, actori, ziaristi, care umplusera Sala Palatului cu un murmur surescitat s…t Tovarasul dorea sa urmeze exemplul stralucit al marelui împarat roman Heliogabalus (caci, se stie, cu totii ne tragem de la Râm), care-si alegea demnitarii dupa lungimea si voiosia matarângilor acestora. Cum forma noastra de guvernare era originala, fusese totusi respinsa din capul locului imitarea servila a unor modele straine, fara legatura cu traditia noastra milenara. Asa ca în locul organului care a dus faima ciobanilor nostri pe toate meridianele lumii („Este pula ciobaneasca tipul pulii românesti“, recita Dumnezeu cu patos, începutul singurei noastre epopei nationale terminate vreodata), Tovarasul a indicat, drept organ central al doctrinei sale, limba s…t Rând pe rând, artistii nationali urcara pe scena, unde mesterii tâmplari îmbracati ca mesteri tâmplari le trageau limba afara din gura de-un cot si-o întindeau de-a lungul segmentelor metrului. Tot ce depasea o palma era primit, restul era aruncat înapoi în iaz, sa mai creasca. Curând, ramasera însirati pe scena vreo treizeci-patruzeci de monstri de ambele sexe, toti cu limbile facute sul în gura asemenea cameleonilor si gata sa linga pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacra a Tovarasului si a Tovarasei. Cât de mult si-ar fi dorit ei ca partidul sa aiba un singur cur, ca sa-l poata linge cu o singura miscare mestesugita! Între ei erau faimosul pictor B. Salasa, ce-si muia penelul de-a dreptul în albastrul de Voronet, filmoloaga L. Coproiu si mai ales cel ce avea sa ramâna un Orson Wells al stihului românesc, Aviar Gaunescu, a carui limba de porc îi înconjura trupul de douasprezece ori înainte ca vârful sa i se târasca prin praf. Cunoscut pâna în îndepartata Japonie sub numele Yegura Kakuru, Aviar avea sa se ataseze partilor dinapoi ale Secretarului General asemenea pestilor paraziti, cu ventuza. Un limbist mai maruntel era WC. Teodosie, caruia i se prezicea însa un mare viitor“3. Avem în aceasta descriere hiperbolizata elementele ironice ale limbii de lemn, care se poate transforma, la un ordin ideologic, într-o limba care paraziteaza dosurile mai marilor vremii. Prozatorul reface un adevarat bestiar al epocii, în care elita culturala a vremii este înfatisata în tonurile unui bestiar imaginat în tonuri de esperanto si patronime cacofonice, în care „animalele“ sunt dominate de un instinct al obedientei cum rar se poate întâlni în istoria nationala – ba chiar si naturala. Si toate astea pentru ca epoca era de „Aur“, ca si „limba oficiala“, iar liderul ei era un Ales printre fapturi cu râturi ideologizate..
Regretul dupa „Epoca“, în ciuda faptului ca gaseste, post-revolutionar, prilej de reflectie critica asupra mecanismului duplicitar al sistemului, este astfel sintetizat, printr-un regret „canonic“, de unul dintre cei mai capabili lideri ai propagandei comuniste, care observa deluviul din punctul sau de comanda de la Academia „Stefan Gheorghiu“: „Vazusem pe fereastra valurile care înghiteau Atlantida“4.
Utopia vine de la Rasarit
Unul dintre autenticii scriitori preocupati sa consemneze gaunosenia ideologiei comuniste, ca si formula mincinoasa sub care se drapa o utopie devenita ideologie opresiva este Ion D. Sîrbu, pentru care „Atlantida“ vazuta de ideologul puterii comuniste nu era decât „krato-kratia, domnia puternicilor scaret traieste respirând prin mito-filie; cuvântul puterii nu se poate lipsi de cravasa si pistol; si de câinii-lup, ca paza, vigilenta si simbol“5. Siderat de formele fara fond pe care mizeaza propagandistic comunismul, fostul cerchist, cu stagii grele în puscariile comuniste, face o profetie în consonanta cu un tip de eschaton al individului topit în masa nediferentiata a omului nou, elaborat în retortele unei istorii care tocmai îsi propune anihilarea individului si a individualitatii: „Când toti vom fi – sau, mai bine zis, vom deveni comunisti –, atunci nici dracului nu are sa-i pese de ce a spus Marx, de ce scrie în acel uitat si prafuit „Manifest“ al genezei, ce e în capul rusilor de azi si ce nu mai e în capul morometilor ce ne planifica fericirile milenare“.6
Paradoxal, un personaj al prozatorului Ion D. Sîrbu constata un deficit al Occidentului, în modernitate, în ceea ce priveste forta de a mai propune o utopie: „Cea mai mare rusine a culturii occidentale mi se pare a fi urmatoarea: nu a fost în stare sa-si creeze propria utopie: o importa de la Rasarit, platind-o cu grâu, unt, tehnica avansata si idiotie optimista...“.7 Un alt personaj observa, nu doar la modul sofistic, de ce viitorul se construieste mai greu în societatea comunista, desi utopiile totalitare mizeaza tocmai pe acest viitor: „Îmi reprosezi ca am ramas în urma la construirea viitorului. Da, ai dreptate. Dar uiti cât timp si câte energii am consumat si risipit în construirea si re-construirea, mereu si mereu, din alte puncte de vedere sau fuga a Trecutului? As zice ca opera asta de creare a unui nou trecut, ca si realizarea si eficacitatea politica, în multe privinte, a luat-o înainte în construirea viitorului. La ora asta, despre ce a fost putem spune si arata cel putin o suta de lucruri noi – pe când despre viitor nu încetam sa ne învârtim si acum în jurul Manifestului Comunist, fara sa avem curajul sa recunoastem, în mod cinstit, ca e depasit, utopic, absolut irealizabil...“8. Asadar, însusi Manifestul fondator al ideologiei comuniste devine utopic în timp, de nu cumva va fi fost înca de la scrierea sa, în ciuda credintei „tari“ a celor care vad în el Biblia profana a noului Ierusalim ideologic.
Un alt moralist român important, Petre Pandrea, gazetar si publicist de stânga, cu vechi state de serviciu în puscariile comuniste, unde si-a scris, de altfel, majoritatea cartilor, constata cum gemenii heterozigoti (P. Chaunu), fascismul si comunismul, au proceduri identice în privinta modului de a trata individul care se opune ideologiilor acestora. Pandrea, care dorea himeric (dar altfel decât Nae Ionescu) o helvetizare a României („stricta neutralitate de tara mica în lupta declansata între giganti“), observa ca „huliganii de dreapta se aseamana ca doua picaturi de apa cu huliganii de stânga: ei nu respecta doctrina umanitatii si cred în violenta. Nu le-a spus-o Marx ca violenta este moasa Istoriei, ca este locomotiva Istoriei si, cu alte comparatii de prost gust, alegorii imbecile?“9. Cu instincte natural opuse mistificarii de orice fel, as zice orwelliene, educat la scoala filozofiei si sociologiei germane, dar tintind întotdeauna realitatile unei Românii „semi-coloniale“, greu încercate de istorie, Pandrea observa cum comunismul politienesc din anii 1947 si 1948, când au loc arestari masive în rândul populatiei, „a creat cetateanului român, în calitate de cetatean, si în momente de ocupatie, o psihologie de vulpe haituita“. S-a produs acea atomizare psihologica, din spaima, care a facut ca relatiile sociale sa fie fracturate de o maniera ce-si arata roadele pâna în ziua de azi (într-un interviu acordat dupa 1990, Petre Tutea constata ca fiecarui român i s-a plantat, dupa 1945, „o piele de iepure pe spinare“). Pandrea observa, pe lânga acest sentiment al spaimei inoculate de comunism, aparitia unui sentiment pe care îl numeste „Schadenfreude“, adica bucuria de a face rau, o nota psihologica necaracteristica pâna atunci românului de rând. Din aceasta atomizare, bazata pe frica instaurata total, „se naste egoismul cel mai feroce“, sentimentul cel mai „profund“ care sta la baza caracterului omului nou: „Râtanul de azi este râtanul în orice compartiment al vietii sociale s…t A aparut rânjetul de fiara al rautatii benevolente în orice clipa. Egoismul uman, în panica vitala, nuda. Privesc, ma minunez, si notez melancolic. Asta-i tara mea? Acestea sunt roadele socialismului? Cum s-a putut ajunge la asemenea rezultate? Cum s-a putut promova si îngadui «declansarea marii spaime», spaima mentinuta ca tactica politica de Stat? Cui prodest?“10. Cu observatia ca lucrurile notate de Pandrea sunt valabile si azi, atât de reusit a fost experimentul de inginerie sociala activat de comunisti, autorul gaseste raspunsul în generalizarea absoluta a raului întreprinsa de „Organizatie“ (adica de totalitarismul comunist instaurat în octombrie 1917 de oamenii lui Lenin, pe care, ciudat, într-o notatie a sa din „Helvetizarea României“, Pandrea îl numeste „pedagog al umanitatii“!): „Printr-o organizare impecabila, bazata pe frica si birocratizare amanuntita, se obtine rautatea benevolenta, generalizata. Nu se mai poate vorbi de o solidaritate de clasa. Solidaritatea nationala este un mit. Toti sunt broaste testoase si vulpi conduse la suta de câte doi porci mistreti, cu coltii mari, care manânca jirul padurii, untul ei, dulceata ei de afine si zmeura. Organizatia merge struna de 38 de ani (textul este scris în 1955, n.m. – N.C.). De fapt de 28 de ani. Primul deceniu a fost elanul intelighentiei slave utopiste, jertfa ei, puterea demoniaca de a organiza raiul pe pamânt în locul si în contradictie cu raiul ceresc, îndemoniatii dostoievskieni, posedatii de o idee mareata“.11
Pentru Paul Goma, unul dintre cei mai importanti luptatori pentru libertate împotriva regimului comunist, ideologia criminala comunista este de neiertat, cel putin prin prisma faptului ca a continuat si dupa 1989 sa erediteze monstruos la adapostul infailibilei Securitati. Goma denunta crima unui stat care si-a bazat întreaga politica pe teroare si reprimarea unei populatii neîncrezatoare în planurile monstruoase ale comunistilor manevrati de Moscova, dar nu poate sa nu sesizeze acomodarea cu raul pe care au reusit s-o inoculeze comunistii în mintile românilor: „Daca prin forta împrejurarilor: uzura, boala, mizerie materiala, inima-rea, dupa „liberare“ cei mai multi dintre supravietuitori au disparut, nu exista, în prezent, un singur român, care sa nu aiba în familie macar un arestat; macar un asasinat în ancheta ori în închisoare; un martirizat – pentru cote si pentru partizanat; pentru agitatie publica si pentru crima-de-organizare; pentru „neaderare“ (la colhoz) si tentativa de trecere de frontiera; pentru „crima“ de a fi locuit pe granita cu Iugoslavia si pentru pacatul de a se fi nascut în Basarabia, în Bucovina de Nord... Si totusi, în cvasitotalitate, urmasii martirizatilor de comunism si de bratul ei, Securitatea, au uitat si putinul stiut de la parintii lor, supravietuitori ne-fricosi, iar de la «revolutiune» încoace, de parca aceasta ar fi urgenta clipei si misia lor, s-au asternut pe uitare-iertare!“12
Poate ca Atlantida s-o fi scufundat, dar naravurile au ramas.
Note: 1 Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta româneasca, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 356. 2 Ibidem, pp. 358-359. 3 Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, pp. 276-277. 4 Dumitru Popescu, Reductia celulara, cap. Atlantida, „Memorii V“, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007, p. 56. 5 Ion D. Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, vol. II, Ed. Institutului Cultural Român, Bucuresti, 2005, p. 113. 6 Ibidem, vol. I, p. 20. 7 Ibidem, p. 9. 8 Ibidem, p. 13. 9 Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, Bucuresti, 2000, p.58 10 Ibidem, p. 65. 11 Ibidem, p. 65. 12 Paul Goma, Basarabia, Ed. „Jurnalul literar“, Bucuresti, 2002, coperta a IV-a.