UN OBLOMOV PARIZIAN si fotografiile stramosilor sai
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura literara »
Autor: CATALIN D. CONSTANTIN
Scena de mai jos e una dintre cele mai comune ale romanului european.
Valetul intra si anunta o vizita:
„ – Ne-a sosit o vizita! anunta Joseph într-o asemenea dupa-amiaza de plictis. Un taran. C'est un drôle de type!
Boldur Iloveanu închise scoartele albumului cu fotografii decolorate, în porturi si cu pieptanaturi din celalalt veac, unde nu descoperise nici un chip cunoscut.
- Ce-o mai fi si asta?! se mira. În orice caz, sa intre.“1
Personajul acesta pe care valetul tocmai l-a întrerupt din rasfoirea unui album în care se uita la fotografii straine de amintirile sale si în care nu recunoaste nici macar o singura persoana, locuieste de treizeci si cinci de ani, la Paris, Avenue Kléber no. 87(XVI-ème). Numele, cu sonoritate arhaica, i-a tradat deja originea veche româneasca, în ciuda adresei pariziene. Putin probabil ca el sa mai spuna astazi si altceva, dar numerosii cititori interbelici ai lui Cezar Petrescu îl stiau pe Boldur Iloveanu din trei romane ale scriitorului: „Apostol“, „Oras patriarhal“ si mai ales „Comoara regelui Dromichet“, roman inclus mai târziu, alaturi de o a doua parte construita simetric, în „Aurul negru“.2 Complet lipsit de importanta în actiune, Boldur Iloveanu face figuratie în toate trei si singura lui menire naratologica e sa dea contur, alaturi de alte multe personaje neînsemnate, unui peisaj social pe care, în intentia de a alcatui dupa model balzacian o cronica româneasca a veacului XX, autorul îl doreste o copie fidela a unui ipotetic model real.3 Balzacianismul lui Cezar Petrescu e departe, ca stil si realizare, de cel polemic al lui Calinescu, miza pe care si-o propune e însa aceeasi, creionarea unor tipuri umane în varianta româneasca potrivit teoriei scriitorului francez. Boldur Iloveanu era, se pare, un tip uman autohton agreat de publicul larg interbelic pentru ca literatura minora a anilor dintre razboaie a facut frecvent uz de reteta aplicata de Cezar Petrescu în cazul lui.
Pe scurt, personajul care rasfoieste albumul cu poze e boierul de neam vechi, dezradacinat si saracit de cei care, în primul roman românesc, erau numiti ciocoii noi. Simpatic publicului mare doar în calitatea sa de victima de rang înalt, pentru ca în viata lui de roman personajul acesta nu are timp sa faca nimic deosebit – nici bine, nici rau – în afara de a asista cu o naiva pasivitate la propria ruinare de catre cei care descopera ca sub pamânturile mosiei sale se ascunde aurul negru, adica importante zacaminte de petrol. O întreaga lista a boierilor saraciti în acest fel îl include pe Boldur Iloveanu în „Apostol“ si „Oras patriarhal“, ca, mai apoi, Cezar Petrescu sa-i rezerve în „Comoara regelui Dromichet“ câteva aparitii episodice.4 Ramâne si aici un caracter prea schematic construit, cu o psihologie neizbutita, expediata, ca în cazul tuturor personajelor lui Cezar Petrescu, în câteva frânturi de fraza. Dar perspectiva naratologica prin care e introdus în roman e una neasteptata pentru un scriitor ce a debutat ca samanatorist, si, mai mult, chiar pentru interbelicul românesc.
Spectaculoasa poveste a boierului se reduce la o calatorie pe an, când Boldur Iloveanu îsi paraseste locuinta pariziana din Avenue Kléber no. 87 si vine, însotit de valet, la Piscul Voievodesei, mosia familiei înca de pe la o mie cinci sute, data la care uricele si zapisele vorbesc de primul dintre Iloveni. Tot Boldur pe nume, ca si cel care îsi pierde în roman mosia. O parafraza mai ampla a concisei si celebrei profetii care a prevazut caderea Bizantului – „cu un Constantin a început, cu un Constantin se va încheia“, principiu verificat de câteva ori în istorie si aplicat ca schema de constructie în romanul european cu succes de public cam de fiecare data când subiectul e decaderea unei familii vechi si nobile. Boldur Iloveanu se opreste atunci când vine de la Paris mai întâi la Bucuresti si întâlnirea cu fosti camarazi de la liceul St. Louis sau de la Sorbona, toti cu functii politice importante, nu îi face nici o placere. Urmeaza apoi drumul destul de anevoios pentru cel învatat cu strazile pariziene catre Moldova, unde conacul si curtea boiereasca de la Piscul Voievodesei îl asteapta în paragina, în timp ce de venituri si de mosia de cinci sute de falci de aratura si de doua mii de falci de padure seculara se ocupa administratorul Ilie Sacara, iar de acte, avocatul Emil Sava. Gura lumii pune îmbogatirea acestora din urma pe seama absentei din tara a boierului, dar Boldur Iloveanu nu da nici o însemnatate scrisorilor binevoitoare sosite la Paris ca sa-l avertizeze de înselaciunile celor doi. Registrele mosiei le rasfoieste distrat, fara curiozitatea de a verifica socotelile, atunci când din proprie initiativa i le aduc Ilie Sacara sau Emil Sava. Dupa sederea scurta si lipsita de orice confort în conacul familiei de la Piscul Voievodesei, Boldur se întoarce la Paris, unde regaseste placerea vietii cu tabieturi marunte, caci altfel nu îl asteapta nimeni, nici macar o sotie. Ramas vaduv de tânar, boierul de vita veche s-a împacat cu soarta care hotarâse ca prin el se va stinge neamul Ilovenilor, facându-si socoteala ca veniturile îndestulate care-i soseau din tara cu regularitatea anotimpurilor puteau deveni prea mici daca s-ar fi însurat a doua oara. Astfel povestita în prima parte a capitolului care îl introduce în roman, viata lui Boldur Iloveanu se încarca de un oblomovism minor care ar fi mult prea putin ca personajul acesta sa mai atraga astazi atentia în vreun fel.
Dar prin el Cezar Petrescu descopera un discurs european despre tarile din Estul continentului care fusese demult uitat în interbelic pentru ca el devenise, înca de la revolutiile de la 1848, cu totul altul. Erau doua lumi care nu s-au cunoscut e titlul capitolului în care Boldur Iloveanu îsi face aparitia, dar – surprinzator – mai multe sunt lumile pe care Cezar Petrescu reuseste sa le aduca în roman. Le vom vedea pe rând, urmarind mai întâi pregatirile de plecare, portretul boierului si cel al valetului.
Boldur Iloveanu era „un domn carunt, cu nevinovate tabieturi de om care-si iubeste vaduvia, politicos si meticulos, cu toate grijile marunte ale persoanei sale, încredintate unui valet de neam francez, îmbatrânit împreuna. Pe valet îl chema Joseph. Poate în actul lui de nastere numele de botez sa fi fost altfel. Însa profesia de serv îl obliga sa-si alega unul dintre limitatele nume, cunoscute si obligatorii acestei bresle. A devenit deci Joseph. E foarte probabil ca nici nu-si aminteste sa-l fi chemat vreodata altcum.[...] E atât de identificat cu existenta stapânului, încât se pronunta întotdeauna la persoana întâia plurala cînd e vorba de vreo trebuinta ori de vreo schimbare în programul zilnic: Noi, noua, ne... [...] O data pe an, catre primavara, Joseph se afla în mare dârdora de plecare. Pregatirile iau proportiile unei aprovizionari pentru o temerara expeditie în tinuturile hiperboreene. În primii ani mai cu seama, pe de o parte din pricina inexperientei si pe de alta dintr-un june instinct aventuros, Joseph a facut drumul cu revolverul la îndemâna, închipuindu-si poate ca va avea de înfruntat cete de haiduci cu flinta lunga pe tarmul Danubiului, sau poate chiar salbatici poftitori la carne de frantuz. Treptat a descoperit, însa, ca indigenii din patria stapânului sunt în orice caz niste salbatici blânzi si inofensivi.“5
Îi putem recunoaste în acest pasaj lui Cezar Petrescu meritul de a-si caracteriza personajul prin ingenioasa deturnare si denuntare a unui cliseu specific literaturii tarii de adoptie a boierului moldovean. Fara îndoiala, fragmentul are aerul unei parodii, al carui comic e totusi estompat de tonul naratorului care-si priveste personajele mai degraba cu simpatie decât cu un ochi amuzat. Prin teama fata de canibalismul salbaticilor pe care îi banuieste în patria de origine a stapânului sau, figura valetului capata trasaturi caricaturale, dar comentariul naratorului neaga repede caricatura si descopera ca privirea stapânului nu difera prea mult de cea a valetului, desi boierul care îsi petrecuse copilaria în tara nu se teme de nimic, în afara de plictiseala care îl asteapta la conac. Strain e Boldur Iloveanu de tara sa chiar mai mult decât prevazatorul Joseph ce îsi face repede aici câtiva prieteni. În afara de Ilie Sacara si de Emil Sava, toti ceilalti îi sunt necunoscuti boierului venit de la Paris. Nu a vorbit de zece ori cu un taran de pe mosia sa, nu îsi cunoaste slugile si nici nu a ajuns vreodata în padurile seculare pe care le are în stapânire.
Ciudat e ca nu îsi cunoaste nici stramosii. L-am surprins în secventa citata la început închizând un album cu poze în care nu gasise nici un chip cunoscut, desi acestea erau poze ale familiei sale. E dovada ultima si cea mai puternica a înstrainarii lui. Cititorul o mai capata o data, atunci când Boldur Iloveanu nu recunoaste nici portretele atârnate pe peretii salonului din conac, care iarasi sunt cele ale familiei. E o secventa expediata în roman, însa ne-o putem imagina dupa acelasi scenariu cu cel din „Craii de Curtea-Veche“, unde povestitorul îl vede pe Pasadia în fata portretului strabunicului „costumat în urîtul port boieresc de acum o suta de ani“. Dar daca aceasta pare a fi singura diferenta dintre portret si Pasadia, Iloveanu e o aschie sarita departe de trunchi. Poate doar oblomovismul sau e o lene de boier oriental mostenita de la cei ale caror chipuri nu le cunoaste.
Un Oblomov care binevoieste totusi sa treaca o data pe an pe la mosie, Boldur Iloveanu pare un personaj tipic al literaturii est-europeane, dar golirea de orice amintire care îl leaga de tara sa îl transforma într-un personaj cu prejudecatile occidentalului de sfârsit de secol XVIII. O metamorfoza prea fortata ca sa fie si reusita, dar ea devine pretextul unui discurs pe care nici un alt scriitor interbelic nu l-a încercat cu un personaj autohton. Descrierea drumului catre Piscul Voievodesei e descrierea unui decor balcanic asa cum si-l imagina Europa începând Epoca Luminilor iar întâlnirea cu taranul pe care îl anunta Joseph, atunci cînd îl întrerupe pe boier din rasfoirea albumului de familie, pune fata în fata doua lumi care nu s-au cunoscut niciodata, pentru ca una dintre ele a fost întotdeauna imaginara si a refuzat întâlnirea cu realul. Doar pe cea imaginara o cunoaste Iloveanu si de aceea pentru el fotografiile din album sunt cele ale unor straini.
Întâlnirea Occidentului cu tara stramosilor lui Iloveanu si cu întreaga jumatate estica a continentului are loc târziu, abia catre sfârsitul secolului al XVIII-lea, când Europa „descopera“ cu uimire la granitele ei un spatiu la fel de exotic ca Extremul Orient sau Africa neagra. Teorii elaborate de istoricii imaginarului si, mai recent, analizele de tip postcolonial – pe care, evident, Cezar Petrescu nu avea cum sa le cunoasca – vorbesc despre un fenomen de „inventare“ a Europei de Est si a Balcanilor în care acestor zone geografice le sunt suprapuse teritorii imaginare, cartografiate doar de fantezia europenilor pregatiti sa descopere în imediata lor vecinatate spatii ale primitivitatii si barbariei, prea putin diferite de cele care faceau subiectul descrierilor navigatorilor europeni în marile australe câteva secole mai înainte si unde utopistii îl aflau în insule luxuriante si paradisiace pe bunul salbatic. Situat chiar la frontiera lumii „civilizate“, într-un decor mai curând pitoresc decât edenic, primitivul Europei de Est sau cel al Balcanilor nu putea deveni bunul european, dar cliseele îsi dezvolta interminabila lor teorie în care occidentalul gaseste confirmarea si siguranta sentimentului de superioritate absoluta. La intersectia simbolica a Orientului si Occidentului, spatiul Europei de Est e cel al unei tranzitii ambigue în care semnele europenitatii se amesteca si se suprapun peste imagini orientale surprinzatoare. Dar, într-un sens mai larg, est-europeanul ramâne în prima faza a „descoperirii“ sale primitivul pe care Occidentul îl stia mai demult, din contactul cu regiuni devenite între timp colonii.6
În „Istoria lui Carol al XII-lea“ si în scrisorile pe care i le adreseaza tarinei Ecaterina, Voltaire îsi imagina armatele ruse traversând Dunarea ca sa cucereasca si sa civilizeze Moldova, un teritoriu cu o bogatie naturala uimitoare, locuit însa de populatii primitive, descendente din vechii sciti, al caror mod de viata barbar îl pastreaza pâna în Epoca Luminilor.7 Nu doar geografia, ci si istoria lui Voltaire e fictiva, dar filosoful francez scrie pe deplin convins de realitatea spuselor sale, în ciuda faptului ca nu ajunsese niciodata în tinuturile despre care vorbeste. Calatorii imaginati de Voltaire descopera în aceste parti ale lumii, care înceteaza sa fie si ale Europei, neamuri neslefuite de trecerea istoriei, cu obiceiuri uneori pitoresti, dar întotdeauna ciudate si totusi prea putin interesante pentru ochiul occidentalului. Discursul acesta e unul global, fie ca tara descrisa e Moldova, Valahia, Bulgaria, Polonia sau Crimeea tatara. Primitivismul si salbaticia sunt peste tot, în forme nediferentiate. O întreaga literatura dornica sa câstige cât mai multi cititori amplifica aceste imagini. „Histoire de ma vie“, celebra istorisire a aventurilor amoroase ale lui Casanova reduce Europa de Est la trei termeni: sexualitate, sclavie, pedepse corporale. Nu altceva relateaza numerosii calatori adevarati care, dupa 1800, se aventureaza în aceleasi tinuturi, aflate în continuare dincolo de marginile Europei. Teama de vampiri sau de canibalism îi însoteste pe multi dintre ei, desi bastinasii se dovedesc cel mai adesea niste salbatici inofensivi si pasnici.8
Temerile lui Joseph, valetul lui Boldur Iloveanu, nu sunt prin urmare doar ale sale , ci ale oricarui calator european în Principate la început de secol XIX. Constatarile, aceleasi. Imaginea stapânului despre tara sa de bastina nu difera prea mult, asa ca boierul îsi rezerva placerea de a gusta exotismul tinutului calatorind cu „mijloacele primitive de locomotie, potrivite locului, traditiei si drumurilor natale“. Refuza masina oferita de fiecare data cu insistenta de Emil Sava, în favoarea calestii trasa de cai pricajiti si parosi, mânati cu lovituri crude de bici de un tigan hâd, urmas al robilor de la mosie. Peisajul pe care îl strabate e si el exotic si primitiv, iar taranii au gesturi pasnice, de sclavi umili: „În marginea drumului, de pe câmpuri arate, bastinasii faceau plecaciuni respectuoase, fara sa stie de altfel cine e boierul din caleasca, de unde vine si unde se duce. Carele încarcate se fereau cu boii plavani în santuri. Joseph putea sa se convinga, înca o data, ca salbaticii erau în orice caz foarte blânzi, respectuosi si supusi. Satele ramâneau în urma, mici si ascunse de rusine, dupa salcii scorburoase. Se vedeau copii desculti, cu picioarele subtiri si cu burti de malarici sub camasa despicata“9. Ochiul boierului e cel care vede acest peisaj colonial si el e prea putin diferit de cel al calatorului imaginar al lui Voltaire, pregatit sa guste exoticul locurilor acestea barbare în acelasi timp din miezul lor si de la distanta, multumindu-se cu ceea ce deja stie. Ironia îngaduitoare a descrierii ascunde însa vocea naratorului si e poate aspectul cel mai surprinzator din întreg capitolul. Boierul întors dupa o lunga absenta care îsi vede astfel tara natala, îi putea parea oricum naratorului samanatorist, însa în nici un caz simpatic. Si, totusi, asa apare în roman. Suntem aici departe de discursul samanatorist iar capitolul ascunde un paradox. Citit astazi pare mai putin o parodie a imaginii Europei despre estul continentului (imaginea aceasta era de altfel demult uitata în interbelic, când o alta îi luase locul), cât mai degraba o parodie a romanului în care apare si chiar a samanatorismului. Un joc care îi scapa autorului si pe care l-ar fi evitat, daca si-ar fi dat seama ca îl face. Revin în „Aurul negru“ motive din „Scrisorile unui razes“, volumul de debut al lui Cezar Petrescu, carte cu record de tiraj în interbelic10, cea care, prin vocea lui Lovinescu, i-a adus autorului eticheta definitiva de samanatorist. Sunt însa relativizate aici si chiar negate obisnuitele opozitii samanatoriste. Idilicul lasa loc exoticului, ruralul, urbanului. Satul Piscul Voievodesei devine, odata cu exploatarile petroliere, un târg prosper. Si – chiar daca romanul e unul ratat – o antiteza e reusita, mai mult ca sigur fara intentia scriitorului: sat, în prima parte a romanului, Piscul Voievodesei e populat de personaje mai degraba urbane, în timp ce în a doua parte, devenit târg, pare locuit de personaje în esenta rurale.
Distinctia dintre sat si oras se estompeaza si sub privirile lui Boldur Iloveanu, caci ambele stau sub semnul primitivismului. Popasul de trei zile în capitala tarii îi dezvaluie boierului „o parodie orientala a Parisului, cu o vulgara exagerare a tot ce patria lui de alegere înfatisa calatorului superficial, mai putin vrednic de lauda si mai desantat ca rafinament de ultima ora. Lipsea o legatura organica între stralucirea vitrinelor, între daureala de viata risipelnica si între hâdele cartiere marginase, cu baraci strâmte si lacuri de noroaie dospite, de la un trotuar la celalalt.“11
Cea mai cunoscuta descriere a Bucurestiului interbelic facuta de un strain e cea din „Trilogia balcanica“ a Oliviei Manning. Bucurestiul aflat în pragul razboiului îsi pastreaza izul oriental, dar orasul e o capitala europeana, exuberanta si opulenta ca orice alta capitala vestica, cu o aristocratie cosmopolita si rafinata.12 Impresiile lui Iloveanu nu se regasesc în notatiile strainilor care au vazut Bucurestiul în anii dintre razboaie, ci în cele ale calatorului de secol XIX. La mijlocul acelui secol, un ceh îsi însemna în memorii trecerea prin capitala valaha, în cuvinte prea putin diferite de cele ale Iloveanului: „Dar ce folos, ne aflam la portile Orientului, iar Parisul de pe Dîmbovita este un Paris oriental. Pentru orasele din rasarit este valabila o regula necrutatoare: daca orasul îti place de afara, nu intra înauntru, iar daca esti înauntru nu intra si mai înauntru. Bucurestiul este un oras tânar. Nu stie înca ce vrea, ar vrea ca totul sa fie nou, scânteietor, mare, dar coaja aceea originala, formele vechi, nedezvoltate înca spre arta sau spre un specific al lor, nu pot fi înca astfel.“13
Ca se afla în colonii i-o dovedeste boierului si întâlnirea cu fosti colegi de la Sorbona: „Îi pareau resalbaticiti, asa cum odraslele sefilor de trib african, dupa ce au stat câtiva ani într-un pension parisian pentru clientela exotica, îndata ce se întorc acasa, îsi alcatuiesc un harem, leapada gulerul si cravata, se închina la pietroaie si idoli de lemn si, dezbracati la piele, purtând cu solemnitate pe crestet un joben nou-nout de pe Rue Castiglione, prezideaza festinurile cu dans, cu tam-tam si torte de rasina, unde captivii ultimei batalii sunt decapitati cu duzinile“.14 Citit astazi, s-ar zice ca romanul dezvolta o teorie postcoloniala clasica, în sensul orientalismului lui Said.
Romanul reface de altfel, într-o cronologie usor inversa, etapele întâlnirii dintre Europa si tara primitiva a boierului parizian. Sunt priviri succesive ale Europei catre acest spatiu de la periferia ei pe care Cezar Petrescu reuseste sa le surprinda prin diferite personaje secundare, în mod ciudat, fara antipatie samanatorista. Daca Boldur Iloveanu are privirea occidentalului care descopera dezinteresat un tinut exotic, Enache Iloveanu, tatal sau, e un adevarat colonizator în propria patrie. Conacul de la Piscul Voievodesei, pe care Boldur îl gaseste în paragina, devenise pe vremea acestuia o replica a unei resedinte nobiliare din vestul continentului: zidurile medievale sunt darmate si locul lor e luat de un grilaj de fier, farmecul rustic al gradinii se transforma în parc sub mîna unui gradinar neamt, iar un mester italian construieste un sistem de canalizare si aduce apa din munte în fântâna arteziana din mijlocul parcului. Agricultura e scoasa din rosturile sale razasesti cu masini moderne si vaci „de svitera“. Civilizarea unui colt de lume exotic si primitiv, pe care Voltaire o voia înfaptuita de rusi, e facuta de un boier al locului cu idei pasoptiste.
Cea de-a doua parte a romanului aduce odata cu exploatarile petroliere de la Piscul Voievodesei si alti straini si alte priviri europene, interbelice de aceasta data. Jan van den Vondel, un olandez cu nume lung de geograf, desi e inginer si se ocupa cu exploatarea titeiului, vine din Mexic si face constatari de antropolog în vechea crâsma a satului unde venise sa bea bauturi indigene sa-i observe pe localnici: tot ce a vazut si a aflat în America de Sud e perfect simetric cu ce se întâmpla aici. Ideea pare sa fie pe placul naratorului, pentru ca pune în scena, spre finalul romanului, un amok, o razbunare rurala româneasca dupa modelul indienilor americani. Autorul si-a cucerit poate cititorii dornici de scenarii senzationale, a devenit însa complice cu o idee care îi parodiaza romanul. Lumea româneasca traditionala si amokul într-o perfecta simetrie într-un roman care elogiaza specificul national si deplânge alterarea vietii idilice de la sat. Dar constatarea autorului e corecta: privirea Europei s-a schimbat. Tot primitivi, ca si cei din America, bastinasii sunt acum obiectul observatiei si al studiului, nu al dorintei de civilizare. Cezar Petrescu descopera, s-ar zice, „postcolonialismul idilic“15. Ritualul amok-ului are o istorie mai ciudata. Amok este probabil singurul cuvânt de origine malaeza din limbile europene si data preluarii sale poate fi stabilita cu exactitate: 1665, an în care un colonist englez ajuns în Indonezia ofera prima descriere a comportamentului bizar al indigenilor atunci când acestia sunt cuprinsi de furie. Cu siguranta Cezar Petrescu cunostea în detaliu descrierea amokului pentru ca personajul sau, taranul Alecu Toader Precup, se poarta întocmai ca un bastinas din Indonezia atunci când razbuna moartea fiicei sale. Cel care constata simetria celor doua moduri de a actiona e Van den Vondel, olandezul sosit din partea opusa a globului, din coloniile Americii de Sud. Exista o explicatie interesanta a faptului ca Cezar Petrescu aduce la Piscul Voievodesei un strain trecut prin Mexic: amok este si numele unui mic trib amerindian din nordul Mexicului. Scriitorul interbelic cunostea prin urmare descrierea comportamentului ce se ascundea în spatele cuvântului amok, dar verifica destul de superficial localizarea geografica a ritualului-maladie. Confuzia sa este interesanta din doua puncte de vedere. În primul rând autorul cade, fara sa-si dea seama, exact în pacatul de care îsi face vinovat personajul, boierul venit de la Paris, care are despre bastinasii din tara stramosilor sai o imagine vaga, globala, redusa la stereotipii de receptare aplicabile tuturor populatiilor primitive. Apoi confuzia lui Cezar Petrescu vorbeste despre circulatia informatiei antropologice în interbelicul românesc. Poate scriitorul îsi aduna superficial datele, dar are posibilitatea verificarii lor în doua surse diferite, ultima cu certitudine o lucrare de detaliu, pentru ca amerindienii amok sunt o populatie putin numeroasa si, prin urmare, putin studiata.16
Taranul pe care îl anunta Joseph în secventa citata la început e personajul central al cartii, Zaharia Duhu, exponent neconvingator al lumii pe care Boldur Iloveanu a ignorat-o dintotdeauna si pe care olandezul încearca sa o cunoasca, mânat de curiozitate stiintifica. Un personaj romantic: razes dintr-un neam vechi, cu stiinta de carte si pasionat de arheologie, el cauta în prima parte a romanului comoara regelui Dromichet. Pentru o vreme, Piscul Voievodesei e un sat de razesi sadovenieni. Si fraza lui Cezar Petrescu, si timpul satului sau par sa curga într-un ritm minor sadovenian. Dar satul vechi si idilic moare mai înainte de a deveni un târg prosper sufocat de mizeria exploatarilor petroliere. Taranii nu mai înteleg rostul vechilor credinte, nu mai au mândria si dârzenia stramosilor de la care mostenesc pamânturile pe care le abandoneaza în goana dupa o grabnica îmbogatire. Invazia lumii occidentale, cu civilizatia ei tehnica, gaseste satul în agonie si nu face decât sa-i grabeasca sfârsitul, oricum inevitabil dupa razboi. Samanatorismul capata nuante straine de spiritul sau. Leit-motivul romanului e sadovenian: în ficare primavara cocorii descopera un alt chip al locurilor pe care le stiau din totdeauna si trec fara sa se opreasca atunci când petrolul pune stapînire pe vietile oamenilor. Imaginea cocorilor e reluata din nuvela tipic samanatorista „Dacia Felix“, inclusa în volumul de debut al lui Cezar Petrescu. I se opune în roman, suficient de discret, si tot involuntar parodic, o alta: cea a porumbeilor de rasa adusi de Enache Iloveanu de la celalalt capat al Europei, acum salbaticiti si adoptati de pamânturile unde cocorii nu se mai opresc si pe care doar Zaharia Duhu nu i-a uitat. Lumea cautatorului de comori nu e mai putin imaginara decât cea a boierului Boldur Iloveanu, dar autorul se încapatâneaza sa o faca reala. Finalul primei parti e patetic: razesul gaseste comoara legendara, dar, cum nu îi mai face nici o bucurie într-o lume decazuta moral, decide sa o îngroape din nou si se lasa târât de familie în afacerile cu petrol. Între copertele cartii Cezar Petrescu aduce tarani idilici si sonde. E poate imaginea literara cu cea mai larga circulatie în interbelic. Din simplul motiv ca acesta era reversul bancnotei de doua mii de lei în circulatie în ultimii ani ai interbelicului care, fara a sesiza antiteza, idiliza si sondele. În vigneta figura un chip: Cezar. Trimitere clara la ascendenta latina si, implicit, la prima colonizare de la Dunare. În vigneta, Cezar Petrescu pune un alt chip: Dromichete. Cel care a respins prima încercare de colonizare de la Dunare.
Optiunea literara a lui Cezar Petrescu e clara. Dar toate defectele romanului sunt involuntar parodiate: convingerile si intuitiile autorului merg în sens invers, iar acestea din urma depasesc cu mult, ca realizare, talentul sau literar. Priviri diferite asupra ruralului se regasesc în „Comoara regelui Dromichet“. Mai multe poate decât în orice alt roman românesc interbelic. Îi „reuseste“ în acest fel lui Cezar Petrescu, fara voie, un exercitiu pe care nici un alt autor interbelic nu l-a încercat: confruntarea prejudecatilor occidentale despre tara în care locuieste scriitorul cu prejudecatile scriitorului despre tara în care locuieste. Fotografiile la care se uita Iloveanu sunt fotografii exotice.
NOTE 1 Cezar Petrescu , Aurul negru, roman; editie ingrijita de Cornel Popescu; Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 78; 2 Comoara regelui Dromichet apare in 1931; cea de-a doua parte apare separat, in 1934, sub titlul Aurul negru, care va include ambele romane reunite intr-unul singur la editia din 1943 ; succesul romanului in aceasta formula ii aduce mai multe reeditari - 1949, 1956, 1961, 1974, 1984; in 1992 apare la o editura pirat din Iasi doar prima parte, cu titlul initial Comoara regelui Dromichet. De la editia din 1956 si pina la cea din 1974, romanul apare cu modificari facute de cenzura - unele pasaje sunt suprimate, altele dezvoltate in „spiritul“ epocii; abia editia din 1984, cea folosita aici, ingrijita de Corneliu Popescu, revine la textul original, conform cu manuscrisele lui Cezar Petrescu; 3 In 1929, in prefata de la Intunecare, Cezar Petrescu anunta proiectul unei Cronici Românesti a veacului XX , gândita dupa model balzacian, proiect care va prinde amploare in planurile scriitorului, dar nu va fi niciodata terminat; Comoara regelui Dromichet urma sa faca parte din ciclul Pamint si Cer, iar ideea scriitorului era ca romanul sa ilustreze tranzitia de la faza „patriarhal-pastoreasca“ la cea „ mixta agricol-industriala“, pe care, sustine scriitorul, România o traversa in acel moment; 4 Evident, tehnica e balzaciana; 5 Petrescu, ed. cit. p. 74-75; 6 Vezi Larry Wolff , Inventarea Europei de Est, Harta civilizatiei in Epoca Luminilor, traducere din engleza de Bianca Rizzoli, Humanitas, Bucuresti, 2000, si Maria Todorova , Balcanii si Balcanismul, traducere din engleza de Mihaela Constantinescu si Sofia Oprescu,Humanitas, Bucuresti, 2000; 7 Cf. Wolff, op. cit. p. 385 ; 8 Vezi Marina Marinescu, Drumuri si calatori in Balcani, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2000; 9 Petrescu, ed. cit. p. 77; 10 18.000 in mai putin de zece ani; 11 Petrescu, ed.cit., p. 73; 12 Vezi Vesna Goldsworty, Inventarea Ruritaniei, traducere de Luminita Cioroianu, Curtea Veche, Bucuresti, 2002, p. 189-200; 13 Jan Neruda, De la Praga la Paris si Ierusalim, traducere, selectie si tabel cronologic de Helliana Ianculescu, Minerva, Bucuresti, 2000;p. 251; 14 Petrescu, ed. cit. p. 73; 15 Evident, termenul nu exista: „postcolonialism idilic“ e un cuvint-valiza care incearca aici sa surprinda contradictia textului. 16 Una din ideile constante ale antropologilor europeni era, in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, absenta bolilor mentale la popoarele primitive. In primele decenii ale secolului al XX-lea se exagereaza in directia opusa si antropologii insista sa descopere si sa descrie maladii mentale specifice doar anumitor colectivitati si culturi, in incercarea de a infirma unitatea psihica a omenirii, teza a epocii formulata de psihanaliza. Sunt „reciclate“ informatii mai vechi, ca diversele desrieri ale amok-ului, maladie care se manifesta prin gesturi sterotipe, fapt care i-a facut pe antropologi sa vorbeasca despre un ritual asociat aceteia.