(III) Iluziile literaturii si cârtelile criticii
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Revin la Eminescu, „clasicul“ de serviciu, produsul de lux al acestei „fabrici de sfinti“ care este, tot dupa Eugen Negrici, literatura româna în complicitate cu mentalitatea (negativa) a lumii românesti... „Sfântul Eminescu“ – cum am vazut ca-l numeste, în derâdere, evident, autorul – este cel care ar cumula complexele noastre nationale si, totodata, exemplul elocvent de „tabuizare agresiva si de deliratie la geniu“... Eugen Negrici îi dedica în „Iluziile literaturii române“ un capitol care suna astfel: „printi geniali, purtatori de torte, faclii nationale“.
Un titlu care sugereaza ceea ce urmeaza: o mica istorie (persiflanta, de buna seama) a formarii mitului Eminescu si consecintele lui (dezastruoase, se întelege) pentru cultura româna. Probele sunt acelea cunoscute din revista „Dilema“ si din scrierile celor care în ultimele decenii nu se ocupa decât de acest iritant clasic aflat, cred ei, la radacina raului românesc. Eugen Negrici citeaza si el formulele zise sacramentale (Eminescu – „luceafarul poeziei românesti“, „omul deplin al culturii“ etc.), ia în râs aniversarile, comemorarile, parastasele de peste an, în fine, nu-si ascunde câtusi de putin disperarea ce-l cuprinde în preajma zilei de 15 ianuarie: „An de an – scrie el – în preajma zilei de 15 ianuarie ne-a fost si ne este dat sa suportam spectacolul grotesc al sarbatoririi, în stil ceausist a «poetului national», la care se înghesuie «sa contribuie» televiziunea, radioul, academia, parlamentarii, ziarele, grupul idolatrilor basarabeni, patriotii loco, semidictii de toate culorile politice [...] ticalosii si scrântitii întru Eminescu“(p.75).
Aceasta diatriba se încheie (provizoriu) cu observatia ca cei ce participa la acest spectacol grotesc au ceva de ascuns si de izbavit, si anume „porcariile din trecutul apropiat ori [...] prostia din nascare“... Nu-i uitat, în acest tablou întunecat, nici G. Calinescu, vinovat ca a scris la sfârsitul biografiei dedicate lui Eminescu doua-trei fraze memorabile. Frazele, citate des de fanii lui Eminescu, devenite clisee scolare, participa dupa opinia d-lui Negrici, la crearea acestui fals mit (Eminescu) care ar bântui lumea româneasca. Momentul lui de vârf, adica desavârsirea lui, ar fi sfârsitul comunismului ceausist. Atunci – scrie autorul pe care-l discutam aici – s-a pus la cale „canonizarea poetului“, „adoptarea lui ca model moral“, în fine, transformarea lui în „simbol identitar si strigat de îmbarbatare si de lupta“... Dam în „Iluziile literaturii române“ si peste o propozitie favorabila acestui „romantic defazat“ (sa se observe ca formula trece de la un critic la altul; „defazat“ este epitetul cu care circula în ultima vreme autorul „Odei în metru antic“; mai înainte, circula vorba „desuet“ în legatura cu poetul Eminescu, acum se poarta „defazarea“; Eugen Negrici n-o rateaza nici el, cum nu rateaza nici vechile, nici noile clisee). Propozitia favorabila este ca romanticul defazat „ar trebui citit fara prejudecati, dar si fara isterii demolatoare, fiindca are înca multe de spus“. Iata o propozitie, repet, corecta în acest eseu – pamflet care scormoneste, regret ca trebuie sa-i spun fostului meu student, gunoaiele mahalalei literare. Aproape deloc acelea produse de „isteriile demolatoare“ si din belsug de fratii lor de cruce: cei care, pentru a pune la punct pe cei dinainte, se obstineaza sa reproduca pâna la satietate cliseele care, cândva, reprezentau expresii norocoase, admirative...
Ce-i de reprosat în acest scenariu care pune din nou într-o postura derizorie un poet pretuit de români? Nimic altceva decât faptul ca discursul din interiorul scenariului bate marginile, ca sa spun astfel, strabate, ca si altele, zonele marginase ale eminescologiei si, în loc sa vorbeasca de mitul (real, autentic) al lui Eminescu, vorbeste – citez din nou pe Noica – de „zbieratorii“ din cetate: unii care-l hulesc pe Eminescu si-l demonetizeaza cu sârguinta, altii care-l asfixiaza cu laudele lor nesabuite... Lipseste din acest tablou grotesc, cum am spus la început, Eminescu însusi, adica opera sa, dupa cum lipsesc cei care l-au interpretat si-l interpreteaza „în marginile adevarului“, cum scria întâiul lui critic, Maiorescu. Ca sa-si duca discursul la capat, Eugen Negrici citeaza copios un articol din „Dilema“ (285/ 1998) care consemneaza, se putea altfel?, „flecarelile si gugumaniile“ din tezele de literatura româna scrise de candidatii la Facultatea de Litere din Bucuresti. Exemple amuzante, elocvente poate pentru nivelul intelectual al elevilor si al manualelor, dar, pentru Dumnezeu, ce legatura au aceste automatisme, cretinisme juvenile cu substanta reala a poeziei lui Eminescu si, în cele din urma, cu mitul sau? Oricând se gasesc într-o generatie tineri care vor repeta cliseele auzite în clasa si vor exista jurnalisti mai mult sau mai putin culturali care vor încerca sa le exploateze în articole mediocre si zeflemitoare. Dar ce au de-a face toate acestea cu valoarea estetica a operei si cu studiul receptarii unui mare creator? Regret, Eugen Negrici rateaza si acest subiect si, voit sau nevoit, ajunge sa confunde discursul sau cu discursul pe care vrea sa-l combata. „Detabuizarea“ lui Eminescu devine astfel o forma de „deliratie“ (spre a-i relua vorba) împotriva defazatului poet romantic care se întâmpla sa fie, dincolo de toate imposturile din preajma numelui sau, un mare poet. Românii vad în el un poet reprezentativ pentru ei, „un poet national“ – cum i-au zis criticii importanti –, în fine, „un geniu liric“ iesit din natia lor... Ce-i atât de criminal de ridicol în aceste vorbe? Toate natiunile culturale au un scriitor care, în imaginatia colectiva, reprezinta spiritualitatea si forta lor de creatie, si niciun intelectual serios nu se simte umilit de aceasta alegere. N-am auzit ca germanii sa protesteze, de 200 de ani încoace, ca Goethe este venerat în scoli si în critica de specialitate. În Italia, de ziua lui Dante au loc în toate orasele serbari populare unde se recita, ore în sir, din opera celui despre care Goethe spunea ca nu este un talent, ci o natura. Ce sa mai zicem de Gide care, întrebat cine este cel mai mare poet al Frantei, a raspuns fara mare entuziasm, dar a raspuns cu o formula care a devenit, apoi, celebra: „hélas, Victor Hugo“... s.a.m.d. Numai noi, latinii din Rasarit, cârtitori neobositi, ne simtim vexati ca Eminescu sta în calea orgoliilor noastre si încercam sa-l ucidem ritualic cu sagetile zeflemelei noastre –, luând ca pretext cretinismele didactice si jurnalistice care cresc ca vegetatia parazitara în jurul statuilor... Un critic adevarat –, sunt nevoit sa spun, a câta oara? – nu poate face aceasta imensa confuzie... Din nefericire, Eugen Negrici n-o ocoleste, asa ca, în cele din urma, tot combatând o iluzie, ajunge sa treaca în tarâmul denigratorilor... Scrie, în consecinta, pagini false, pagini triste.
*
Nu sunt unicele în eseul sau programatic, abuziv negator. Voind sa denunte imposturile suprafetelor, ataca direct sau indirect profunzimile literaturii... Dupa Eminescu, vine rândul celuilalt mare liric român, Tudor Arghezi. Atacul vine, aici, dinspre partea morala. Ce aflam? Aflam ceea ce Dl Gheorghe Grigurcu si alti marunti procurori morali ne spun de doua decenii, si anume: autorul „Florilor de mucigai“ „nu a fost niciodata un ghid moral, un model de autoritate civica“, a fost, în schimb, „singurul scriitor important recuperat de partid [...], a stiut sa stoarca toate avantajele cu putinta, inclusiv pe acelea de a interveni în derapajele ideologice cu putinta“... Eugen Negrici nu uita sa treaca în acest dosar moral vechile pacate ale calugarului Arghezi si ale publicistului Arghezi din vremea Primului Razboi Mondial, voind sa dovedeasca faptul ca Tudor Arghezi nu este ceea ce noi, criticii literari, zicem ca este, si anume cel mai important poet din secolul al XX-lea, ci un oportunist, un tip slugarnic, specializat în „arta detractarilor si a santajului discret“ Numai atât? Mai sunt si alte caderi morale în viata celui care a scris „Cuvinte potrivite“, „Hore“, „Cimitirul Buna-Vestire“ etc. A scris, de pilda, „1907“ si „Cântarea omului“ – „constructii greoaie, teziste, palide aratari ale verbului arghezian“- si prin aceasta si-ar mai fi prostituat o data talentul, destinul... Ce mai ramâne atunci din el? Mai nimic în ordinea lirismului. Ramâne, în schimb, aceasta însailare de fraze indecente când e vorba, totusi, de un mare poet. Asa scriu biografii francezii despre François Villon sau, din epoca mai noua, despre Céline? Adevarul nu are nevoie, pentru a fi spus pâna la capat, de mitocania cuvintelor si de mârlania insinuarilor. Exista un mod mai demn intelectual si mai cinstit, mai curat de a comunica în scris ceea ce gândim despre biografia publica a unui creator. Pamfletarii, zeflemistii de serviciu, „zbieratorii“ lui Noica nu merg, oricum, în calea adevarului când este sa reconstituie destinul unui mare creator. Cultiva, de regula, bârfele si speculeaza micile compromisuri din viata lui pentru a-i ataca, în fond, opera. Caci ce mai înseamna „Psalmii“ arghezieni dupa ce aflam aceste marunte mizerii biografice? Sentimentul pe care îl am când citesc asemenea pagini este ca cineva, voind sa prezinte creatia lui Brâncusi, face recensamântul crapaturilor din sculpturile lui în lemn... Numaratoarea crapaturilor poate fi exacta, spiritul operei si numarul simbolurilor ramân, însa, neluate în seama. Actiune falimentara în critica.
*
Nu-s uitati, în aceasta galerie a imoralitatilor literare românesti, Al. A. Philippide, Bogza – „un oportunist de talent“, Octavian Paler – vazut ca un profitor din vremea liberalizarii diversioniste a anilor '60 si, mai ales, nu-i uitat Marin Preda. Cum s-ar fi putut astfel? Dupa Eminescu si G. Calinescu, el este victima cea mai de pret a eseului demolator al D-lui Eugen Negrici... Îl neaga total. „Morometii“ în primul rând („un roman de tinerete, linear, cronicaresc, bolovanos, respectând regulele realismului, fara nicio ambitie constructiva si cu destule neglijente“). În plus, arunca gaz pe foc Eugen Negrici, romanul „Morometii“ I ar fi fost ales de regimul comunist al lui Gheorghiu-Dej – „ca fiind reprezentativ pentru ceea ce este specific culturii socialiste“. Aceasta în ceea ce priveste, repet, volumul I din „Morometii“, roman despre care unii critici spun ca ar fi o capodopera. Se vede limpede din comentariile lui Eugen Negrici ca ar fi vorba, în fapt, de o cacealma. Volumul II din acelasi roman ar avea si el o istorie politica suspecta în spate: „a fost prima creatie cu adevarat ilustrativa pentru noul curs politic ceausit si noua lui oferta literara“. Daca asa stau lucrurile, ce sa mai zicem de „Cel mai iubit dintre pamânteni“ si de celelalte scrieri ale lui Preda? Nu-i niciodata târziu când aflam o veste proasta: „un regal al ingredientelor populare“, „pierderea subita a instinctului verosimilitatii“, în fine, elemente ce împing cartea „în zona prozei de consum“... Ca si când n-ar fi de ajuns aceste comentarii care dovedesc o uluitoare lipsa de gust si o evidenta incapacitate de a se resemna în fata adevarului estetic, Eugen Negrici „rade“, cum se spune în limbaj gazetaresc, si pe omul Preda, facându-i un portret ridicol: „slab orator, sters ca prezenta fizica“, fara însusiri de sef de clan, manipulator de opinii. Prin ce, totusi? Portretistul, psihologul, demistificatorul gaseste explicatia: câmpul de manevra al lui Preda era „spatiul editorial si cel mult un onorariu marit“...
Care va sa zica asa stau lucrurile si cu Marin Preda ... Adica stau rau. Dl Negrici îl executa literar si moral... Este mai îngaduitor, în schimb, cu adversarul lui Preda, Eugen Barbu, care, pe lânga altele, ar fi scris „un fascinant roman – «Saptamâna nebunilor» – exceptionala monografie a agoniei si a golului“... Ce-i adevarat, ce-i aberant în aceste judecati de valoare? Adevarat este ca „Saptamâna nebunilor“ este o carte buna, fara a fi fascinanta, exceptionala, si ca prozatorul acesta, brutal inegal, a publicat si alte proze remarcabile („Groapa“ – performanta lui epica, „Princepele“ si câteva nuvele). Oricum Eugen Barbu iese mai bine decât Marin Preda care, s-a observat, nu înseamna nimic în aceasta carte a „Iluziilor“. Sau înseamna neantul pur si compromisul direct sub regimul comunist... Judecata rea, în cazul din urma, o ura sincera si o inapetenta pentru un realism modern si pentru o proza care ataca, mai mult decât oricare alta din epoca, mecanismele sistemului totalitar („era ticalosilor“) – sunt tot ce poate fi retinut din aceste pagini triste prin neadevarul lor. În plus, fiind vorba de mituri, complexe, frustratii, discursuri encomiastice, atitudini oportuniste în critica româneasca, autorul „Iluziilor...“ nu observa ca, în ultimele trei decenii, Preda este tinta mai tuturor „revizionistilor“, demolatorilor, procurorilor morali... Unii dintre ei au facut cariera, înjurându-l... Eugen Negrici vine, la urma, si mai da si el cu ciomagul, asa, de-al naibii. Ca sa se stie, ca sa fie trecut pe lista celor drepti si incoruptibili... Sper sa primeasca repede rasplata jertfei sale patriotice.