Exegeza Cercului
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura literară » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Mare atractie doctorala (sau, oricum, exegetica) a exercitat în ultimii ani Cercul literar de la Sibiu. Lucrul nu-i, desigur, de mirare. Cercul e un fenomen conturat definitiv (desi mai supravietuieste în ceva ecouri creative), cu istorie epica, inclusiv de idee – palpitanta macar, de nu de-a dreptul dramatica – si cu personalitati – si valori – de mult decantate. E un fenomen geometrizat parca anume de dragul si pe gustul cercetatorilor; un subiect provocator prin chiar completitudinea sa. Si nu-i critica disciplina insensibila care sa reziste la provocari atât de gentile! Un comportament atât de feminin îmbietor a si stârnit, fireste, un cor de exegeti prompti.
Cercul lui Poanta
Petru Poanta nu-i, desigur, primul. Nici n-avea cum. Mai ales ca cerchistii s-au asigurat însisi de o ampla auto-exegeza si s-au valorificat destul de sustinut; ba chiar cu oarece mitologie de sine. N-au lasat, în orice caz, treaba pe mâna nesigura a altora. Însa succesul exegetic al Cercului a ajuns la apogeu abia în ultimii ani. De la cartea lui Ilie Gutan, mai aplicata universitar, la cele ale lui Petru Poanta, Crohmalniceanu-Heitmann, Dragos Varga (centrata pe Radu Stanca) si Gabriela Gavril, mai predispuse la eseistica, pâna la recenta exegeza a lui Dan Damaschin (care pare cea mai radicala), Cercul a fost asaltat si revizitat cam din toate perspectivele. Prima editie a cartii lui Poanta a iesit în 1997, dar dupa mai putin de zece ani a fost nevoie de o a doua (numita acum doar „Cercul de la Sibiu“, nu „Cercul literar...“, cum era initial; Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2006). Nu-ncape vorba ca si reeditarile sunt semn de interes; ar putea fi semn chiar din partea publicului, ceea ce face eminenta convergenta între cercetatori si cititori. De unde s-ar putea extrage ca Cercul nu e doar în gratiile exegetilor, ci si în cele ale cititorilor. Curat moment de gratie literara asadar!
Desi în buna parte descriptiva, de util pozitivism, cartea lui Poanta nu e o simpla reconstituire de fapte si idei literare (sau mai mult de atâta, caci inclusiv politice). Si pentru Poanta Cercul nu e ce-a fost, ci mai degraba a fost ce e acum. (Din aceasta perspectiva doar Gabriela Gavril a încercat o reductie la proportiile initiale, dar si ea tinând seama de cele ulterioare). Asa încât, mai curând decât o reconstituire a fenomenului cerchist, el opereaza o reconstituire a fenomenalitatii cerchiste. Asta cu toate ca primul efort e îndreptat anume spre situarea cât mai precisa a Cercului „în contextul anilor 40“ (p. 8). Dar, numaidecât, cu precautia ca, „prin lectura de astazi, Cercul literar nu mai apartine contextului originar“, desi nici „unuia exclusiv subiectiv“ (idem). Devenirea ca atare a Cercului, dar si devenirea lui prin interpretarile care s-au strâns muta dimensiunile realitatii initiale în cu totul alte coordonate. Altminteri, însa, reconstituirea lui Poanta e extrem scrupuloasa. Ea reface toata „protoistoria“ Cercului si chiar încearca sa discearna impactul pe care l-a avut, asupra chimiei cerchiste, Sibiul, considerat „un element catalitic al esteticii, ideologiei literare si /.../ sensibilitatii cerchiste“ (p. 47). E posibil, desi nu-i sigur; se prea poate ca Sibiul sa se fi conformat manierismului cerchist, nu invers. În orice caz, mitologia sibiana e – si azi – fabricat cerchist. Nu vreau, însa, sa contest actiunea persuasiva a „spiritului locului“. Ea e, de regula, atât de inefabila încât nu exista nici un fel de argumente combative.
Capitol cel putin delicat în saga reconstituirii e cel dedicat raporturilor Cercului cu profesorii de cerchisti, raporturi marcate de o ingratitudine (de idee, nu neaparat de alta natura) dusa pâna la tradare. Faptul ca „Manifestul“ e adresat lui Lovinescu nu le va fi cazut bine (are dreptate Poanta sa sublinieze asta) nici lui D.D. Rosca, nici lui Liviu Rusu si – mai ales! – nici lui Blaga. Cu atât mai mult cu cât ultimul s-a preocupat de ei destul de devotat iar studentii cerchisti însisi, numindu-si prima publicatie „Curtile dorului“, pareau si ei legati de el. Si cu atât mai mult cu cât spiritul universitar elitist e constitutiv Cercului: „Pentru prima data – zice Poanta – în cultura româna, Universitatea si Cenaclul, Aulicul si Fronda îsi dau mâna“ (p. 59). Fireste, „nu valoarea operei lui Blaga e suspectata (asta ar mai fi lipsit!, n.n.), ci ideologia ei considerata anacronica“ (p. 78); cerchistii, cu un cuvânt, „se întorc la miturile ratiunii si ale latinitatii, polemizând, indirect, cu metafizica si orizontul mitic blagian“ (idem). „Indirect“ e elegant spus; pentru ca, daca polemizau cu Blaga prin ricoseu, combatând ruralismul si localismul, înseamna ca o faceau caricaturizând net conceptia acestuia. Ce-avea Blaga a face cu noul samanatorism conjunctural al anilor 40? Era însa cam în logica lucrurilor ca identitatea Cercului sa se precizeze printr-o ruptura scandaloasa de familie; si si mai în logica autopromovarii sa se faca apel la un simbol „central“, nu la unul – oricât de prestigios – local. Oricât de mare respect le impunea Blaga, el era, totusi, un „simbol“ ardelenesc si nu se poate combate bine localismul sub un drapel „local“. Conteaza, fireste, si optiunea ideologica (pe ea mizeaza Poanta mai mult), dar aceasta nu era prea precisa pe atunci (Negoitescu abia terminase de defilat cu gardistii). Cum-necum, însa, „tinta de fond“ a „Manifestului“ „ramâne solemnul elogiu al satului românesc si filosofia spatiului mioritic“ (p. 95). Ceea ce înseamna ca tintele aparente, cele afisate expres în „Manifest“, erau de tot false; si chiar erau. „Pasunismul“ ardelean al anilor 40 nu era materie de arta, ci mai degraba materie sentimentala, jale cu oarece temei; mai motivat, oricum, în context, decât criza de estetism subit a cerchistilor. „Purismul“ nu facea nici el ravagii, fiind abia exotic. Autonomia esteticului nu se clatina nici ea decât sub violenta istoriei, nu sub vreun asalt de argumente (da-i drept ca se clatina amenintator), asa încât cerchistii îsi fac mare curaj împotriva unor lucruri mai mult închipuite. Pe care, desigur, le si razbesc, mai ajustându-se, pe ici-pe colo, la idee (si nu fara a primi mustrari, unele vehemente, altele neloiale) si preluând, în faza a doua, din spiritul Scolii Ardelene si din avântul pasoptist (ca sa se scuteasca de acuza de estetism). Din toate tintele, reala era doar ruralismul, dar nici ea nu era tinta chiar de speriat; cel putin literar vorbind, literatura româna se citadinizase si se intelectualizase binisor. Miracolul produs de „Manifest“ e ca a dat, totusi, identitate grupului, desi acesta lupta cu fantome. Din aceasta perspectiva, e cel mai eficient manifest din literatura noastra. Modelul pur de manifest: tinte cazute, curaj mare, victorie rasunatoare.
Critica Cercului
Asa cum era croit, cu retorica de avangarda si cu idei de mult abilitate si de mult anacronice, „Manifestul“ n-ar fi produs mare lucru fara „inadecvarea“ sa istorica (fara scandalul scontat) si, desigur, fara literatura cerchista ca atare. Petru Poanta n-are de tinta literatura, dar ea îi foloseste în conturarea fenomenului. Nu se apropie – aici – prea mult nici de poezia lui Radu Stanca, nici de cea a lui Doinas (cu restul – poezie, proza, teatru, Cercul n-ar fi facut mare isprava literara), preferând dezbaterea de poetica; de idee în general. Nici de criticii cerchisti nu se apropie în detaliu (macar ca, bunaoara, promite sa se ocupe aparte de Negoitescu, liderul efervescent al Cercului; dar nu mai apuca s-o faca, de unde o posibila suspiciune ca, desi la editia a II-a, cartea nu e, totusi, gata). Preponderenta apartine faptului initial, nu devenirii; momentului de constituire, nu neaparat celor care au urmat (desi exista o schita completa). De aceea, de pilda, revista e rasfoita atent, dar nu mai sunt urmarite – decât sumar – traiectoriile de dupa anii 60. „Revista Cercului Literar“ rezulta ea însasi „o opera omogena, cu mai multe tipuri de discursuri care comunica între ele, reflectându-se permanent unul în altul“ (p. 112). E, deci, o convergenta de idei sustinuta de o convergenta de preocupari, pe fond de empatie decisiva. Ideile structurale ale Cercului îi apartin, totusi, lui Radu Stanca, oricât temperamentul freatic al lui Negoitescu i-ar fi luat-o acestuia înainte. Atât proiectul de „resurectie a baladei“, cât si teoria lecturii din „Problema cititului“ îi apartin acestuia. Sunt, de altfel, si ideile regasibile în literatura ca atare a cerchistilor. Celelalte – si mai ales partea de euphorionism – sunt mai degraba himere (e drept ca nici n-au fost împrejurari favorabile pentru tentativa de a le transpune practic). Programul de resuscitare a arhetipului baladesc îi da ocazie lui Poanta sa faca opozitie radicala cu post-avangardistii, tratati drept oameni ai „sudului anarhic, violent si patimas“, opus unui nord cerchist unde domnesc „ordinea, bunul simt, gratuitatea si rafinamentul“ (p. 145). E o opozitie reala, desigur, chiar daca dramatizata prin radicalism. Interpretarile fac opera de partizanat si ele se avânta subtil – si temerar nu mai putin – în încercarea de a scuti Cercul de orice desuetudine. Radu Stanca, de-o pilda, devine de-a dreptul „avangardist“ (p. 159) prin operatia de dedublare lirica. Ma rog!
Critica cerchista si dramaturgia „stanciana“ (asta suna cam cum ar suna „critica poantiana“!) au spatii aparte, dar si ele-s abordate, consecvent, la nivel de poetica. „Reabilitarea spiritului critic“ ar constitui, dupa Petru Poanta, chiar „fenomenul originar al Cercului“ (p. 172), desi la o numaratoare scrupuloasa îi ramân doar doi critici literari: Negoitescu si Regman. Dar daca – sa zicem – critica lui Negoitescu se bizuie, într-adevar, pe o „operatie de reductie fenomenologica“ (p. 183), devine discutabil daca e chiar ce trebuie în critica literara (ca sa-l citez pe învatatorul italienilor într-ale fenomenologiei critice – Luciano Anceschi –, exista o fenomenologie a criticii, dar nicidecum o critica fenomenologica). Si e delicat, oricum, a împaca fenomenologia cu axiologia. Vocatie anticipativa probeaza cerchistii prin atentia acordata „artelor minore“. Iar cum Poanta nu le trece sub tacere nici un merit, si acesta e subliniat cum se cuvine. Totul într-o monografie concisa si precisa, de scrupul si de arta critica deopotriva.