Titluri care repovestesc lumea
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Sunt titluri care nu spun sau par a nu spune nimic privind continutul cartilor pe coperta carora le vezi înainte de lectura acestora („Animale bolnave“ sau, ca sa ramân în zona metaforelor zoo, „Ferma animalelor“).
Exista titluri care parca ele ar fi generat sau cel putin ar fi inspirat tema si tot ceea ce se întîmpla într-o scriere, condensând într-un cuvânt, într-o sintagma, într-o metafora, într-o parafraza, universul operei. Exemple din domeniul prozei, poeziei, dramaturgiei: „Divina Commedia“; „Decameronul“; „Don Quijote“; „Visul unei nopti de vara“; „Anna Karenina“; „Livada de visini“; „Azilul de noapte“; „Salonul nr. 6“; „Batrânul si marea“; „Pentru cine bat clopotele“; „Un veac de singuratate“; „Toamna patriarhului“; „Cronica unei morti anuntate“; „Dragostea în vremea holerei“; „Viata ca o prada“; „Evanghelia dupa Isus Cristos“; „Necuvintele“; „O zi mai lunga decât veacul“; „Razboiul sfârsitului lumii“; „Plumb“; „Monolog în Babilon“; „Ultrasentimente“; „Lupta cu inertia“; „Cântece de pierzanie“; „Enigma Otiliei“; „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi“; „Eu, supremul“; „Ritualul primaverii“; „Morometii“; „Creanga de aur“; „Divanul persian“; „Cuvinte potrivite“; „Singur printre poeti“; „Vocile noptii“; „O zi din viata lui Ivan Denisovici“; „Arhipelagul Gulag“; „Recviem pentru nebuni si bestii“; „Concert din muzica de Bach“; „Saptamâna nebunilor“; „Delirul“; „Lumea în doua zile“; „Îngerul de gips“; „Viata ca o corida“; „Opera de trei parale“; „Un tramvai numit dorinta“ etc.
Am citat, cum se vede, în aceasta ordine aleatorie patru titluri ale lui Gabriel Garciá Márquez. Cele mai multe. Nimic mai firesc. Titlurile cartilor sale – remarca biograful numarul unu al marelui Gabo – „reverbereaza misterios, aproape spectral“ în mass-media de pe întreaga planeta. Si Gerald Martin, caci despre el este vorba, exemplifica: „O suta de ore de singuratate“, „Cronica unei catastrofe anuntate“, „Toamna dictatorului“, „Iarna patriarhului“, „Dragoste în vremea banilor“. Astfel încât, prin parafraze ale jurnalistilor, reverberatia se produce, de fapt, în cele din urma, în chiar memoria lumii.
Dar nu numai prozatorii, poetii si dramaturgii ne ofera asemenea veritabile creatii intelectuale si estetice. Si autorii de eseuri literare si filosofice, criticii si istoricii literari si-au legat numele de titluri ce au ramas în memoria noastra. Nu putine, repere de neclintit, sunt emblematice pentru cultura dintr-o anumita epoca ori pentru istoria literaturii. Tot în ordine aleatorie, voi mentiona si aici doar câteva dintre cele românesti: „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, „Spiritul critic în cultura româneasca“, „Sentimentul românesc al fiintei“, „Spatiul în literatura“, „Bagaje pentru paradis“, „Gogol sau fantasticul banalitatii“; „Dimineata poetilor“; „Sadoveanu sau utopia cartii“; „Marele Alpha“; „Marea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale“; „Mitologii subiective“; „Don Quijote în Est“; „Bunul simt ca paradox“; „Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica“; „Bacovia. Sfîrsitul continuu“.
A lua în stapânire, a întemeia presupune a identifica, a numi. Titlul ne poate da sentimentul deschiderii unor privelisti inedite, al cuceririi si recuceririi unor noi tarâmuri. Un volum care sa contina, eventual pe criteriul genurilor sau al domeniilor ilustrate, numai titluri, fara nici un comentariu, ar putea fi fastuos si, fireste, captivant. Am vedea mai bine atunci, lecturând insolita carte, câta inteligenta, câta inspiratie, câta creatie încorporeaza o asemenea opera, adeseori ignorata, care este titlul în sine, dar, desigur, si în relatie cu ceea ce se afla dincolo de el. Titlul poate fi si un exercitiu de intuitie si imaginatie pentru cititor.Un cititor inteligent va intui repede ca un titlu ca „Morometii“ anunta o constructie epica de anvergura, epopeica, cu atât mai mult cu cât, între altele, el sugereaza ideea de clan si, prin extensie, de clasa. Este suficient sa deschida apoi marea carte la prima pagina si, nu mai departe, cea dintîi fraza sa-i confirme intuitia si asteptarea: „În Câmpia Dunarii, cu câtiva ani înainte de al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari“. De la faimoasa fraza, ce suna ca un amar repros – cu ecou milenar – cu care începe „Rascoala“: „Dumneavoastra nu cunoasteti taranul român!“, romanul românesc nu mai cunoscuse o atât de maiestuoasa deschidere a portilor de bronz ale unei lumi, precum cea a capodoperei lui Marin Preda, în perfecta consonanta cu titlul.
E adevarat ca sunt nu putine titluri, si înca ale unor opere celebre, „reci“, didacticiste, banale, care, însa, datorita unui firesc si subtil fenomen de transfer, capata, au capatat în timp o forta de sugestie mereu crescânda, în mentalul nostru. Ne dam seama ca era titlul cel mai potrivit, daca nu unicul, abia dupa ce citim si recitim opera. Se produce un subtil fenomen de inductie. De pilda, „Rosu si negru“. Sau „Razboi si pace“ care i s-a impus, de altfel, lui Tolstoi pe parcursul scrierii romanului. Initial, acesta se intitula „Trei perioade“, mai apoi „Totul e bine cînd se sfârseste cu bine“… Banalitatea, inexpresivitatea acestora sunt frapante. „Razboi si pace“ impresioneaza printr-o simplitate as spune monumentala, precum cerul de la Borodino si soarele de la Austerlitz, precum mormântul de la Iasnaia Poliana al celui mai mare romancier al tuturor timpurilor. Visul oricarui prozator de oriunde si oricând este si va fi mereu – credea Albert Camus – sa scrie „Razboi si pace“! Alexandru Paleologu marturisea cu putin timp înainte de a muri ca, de-a lungul vietii sale, citise de 14 ori „Razboi si pace“ si se pregatea sa mai citeasca o data romanul lui Tolstoi. Amintindu-si ca atunci când l-a citit prima oara, la o vârsta frageda, a plâns, Conu Alecu a fost întrebat daca un adolescent de azi ar mai plânge la lectura capodoperei tolstoiene. Raspunsul a fost unul sec: „daca nu este idiot va plânge!“ Aviz amatorilor!
Dar nu se va putea scrie niciodata despre titluri, fie si câteva consideratii ca în cazul de fata, fara a referire la „O mie si una de nopti“ si la celebra conferinta a lui Borges, în care genialul scriitor argentinian comenteaza acest titlu ce repovesteste nu o lume, ci Lumea. Un titlu al carui mister si a carui perpetua prospetime, observa Borges, nu doar se mentin intacte prin veacuri si milenii, dar se amplifica necontenit. Este un titlu care „parca ar fi fost inventat azi dimineata“.
Borges credea ca frumusetea unica a acestui titlu rezida în adaugirea si una, care legitimeaza infinitatea sugerata de O mie de nopti, potentând ideea de infinit si, totodata, sentimentul infinitului pe care îl traiesc si îl retraiesc cititorii sau ascultatorii fascinantelor povestiri. Marele scriitor, care îsi imagina Paradisul ca avînd înfatisarea unei biblioteci…, observa:
„În titlul «O mie si una de nopti» avem de-acum ceva important, avem ideea unei carti infinite si, în mod virtual, asa este. Arabii spun ca nimeni nu poate citi «O mie si una de nopti» pâna la sfârsit, nu din plictiseala; motivul e sentimentul ca aceasta carte este infinita si asa este de fapt“.
Sa ne imaginam cum ar fi cazut „O mie si una de nopti“ în sufletul nostru – parafrazând un inspirat titlu al unui roman de Constantin Toiu – daca siragul nesfârsit al nemuritoarelor povestiri s-ar fi intitulat altfel. Nu ne putem imagina! El este parca un dat din alte sfere. Istoria umanitatii însasi s-ar putea numi, de ce nu, „O mie si una de nopti“…