Femei în tara barbatilor
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE
Cu putin timp înainte ca Sodoma si Gomora sa fie distruse, Lot este anuntat sa plece din zona primejdioasa, fiind aparat si de furia multimii doritoare sa-i faca rau, astfel încât biblicul peregrin prin Canaan si Sodoma va fi salvat, împreuna cu familia sa. Numai nesabuita lui sotie încalca recomandarea categorica ce le fusese facuta, de a nu privi înapoi si, îndreptându-si privirea spre orasul blestemat, este prefacuta pe loc într-un stâlp de sare.
Fadia Faqir,
Stâlpi de sare,
traducere de Ioana Vacarescu,
Editura Leda, 2009.
De aici porneste, cel putin ca pretext narativ, însa mai cu seama ca imagine simbolica, Fadia Faqir în romanul „Stâlpi de sare“, combinând, însa, consacratul sens biblic cu unul mai comun, dar mai putin cunoscut, legat de lumea beduinilor din deserturile Iordaniei, a caror existenta este conditionata, printre altele, si de sare – deci, de altfel de stâlpi de sare! – transportata de caravane si vânduta întotdeauna la pret bun. Pe lânga aceste traditii, pe care le are permanent în vedere, autoarea se raporteaza, înca din primele pagini ale cartii sale, la modelul din „O mie si una de nopti“, daca tinem seama ca romanul începe printr-un capitol intitulat „Povestasul“, implicând prezenta în text a unei voci narative ce încearca sa aduca, în roman, aerul fabulos al celei mai celebre culegeri de povestiri din cultura universala. În plus, pentru ca situarea temporala sa fie clara de la bun început, „Stâlpi de sare“ cuprinde si un „Index istoric“, din care cititorul, poate mai putin familiarizat cu situatia politica a lumii iordaniene, afla detalii importante pentru povestea pe care autoarea a construit-o.
Un doctorat în Creative Writing
Fiind, în mare, istoria vietii a doua femei, Maha si Um Saad, ajunse într-un spital de boli mintale din Iordania, romanul este structurat pe capitole care poarta numele celor doua protagoniste, în felul acesta, istoria personala a fiecareia fiind intercalata, pe nesimtite, în a celeilalte (si întretesuta cu marea istorie care a marcat devenirea Regatului Hasemit), iar punctele esentiale ale relatarii fiind punctate de interventia Povestasului, indicata, de fiecare data, printr-un capitol ce poarta tocmai aceasta denumire. Cea dintâi eroina, Maha, face parte dintr-un trib de beduini si, dupa o casnicie fericita dar scurta alaturi de mult iubitul sau Harb, îsi vede sotul murind ca urmare a violentelor izbucnite din cauza impozitelor retroactive impuse triburilor nomade si ajunge, dupa o serie de neasteptate întâmplari, sub tutela brutalului sau frate, iar apoi, la osipiciu. Pe de alta parte, Um Saad, cea care a trait mult timp la Amman, se confrunta cu o situatie diferita: dupa ani de casnicie, sotul aduce acasa o a doua sotie, mai tânara, astfel ca umilita Um Saad sufera îngrozitor, cedeaza psihic si va fi dusa cu forta la spital, ajungând sa împarta camera cu Maha, iar, dupa o prima reactie de respingere, sa gaseasca în ea prietena în fata careia sa-si poata spune povestea vietii, încercând, în felul acesta, sa se împace, atât cât se poate, cu trecutul si cu ea însasi. Rezultat al unui doctorat în „Creative Writing“ – primul de acest gen din Marea Britanie –, dupa cum autoarea însasi marturiseste, „Stâlpi de sare“ mizeaza mult, dupa cum se poate observa, pe evidentierea liniei traditiei, fie ea culturala sau nationala, dar si pe reluarea celebrului model din „O mie si una de nopti“, pentru a construi un discurs menit, dupa parerea multor critici, sa sustina energic drepturile femeilor din tarile arabe, sa denunte violenta domestica si lipsa de libertate cu care se confrunta populatia feminina din aceasta parte a lumii. Într-un asemenea context, întrebarea care s-a ridicat adesea în fata prozei autoarei de fata (fie ca a fost vorba despre romanele „Nisanit“, „Ma numesc Salma“ sau „Stâlpi de sare“) a fost în ce masura rezista ea atunci când este citita exclusiv la nivel estetic, deci dincolo de latura ideologic feminista ori (partial) experimentala.
Schematism si partizanat
Despre Fadia Faqir si despre creatiile sale s-au spus si s-au scris, mai ales în ultimii ani, foarte multe lucruri, din pacate, majoritatea nedepasind cadrul general si lecturile de suprafata, grabite fie sa îmbratiseze cu un entuziasm exagerat mesajul din textele ei, fie sa puna la zid aceasta proza, pe temeiul lipsei de substanta, al schematismului acuzat adesea de a fi mult prea evident ori al mizelor prea accentuat militant-ideologice. Rezervele formulate la adresa prozei Fadiei Faqir sunt, la o analiza atenta, îndreptatite în mare masura, fapt evident mai cu seama în romanul „Stâlpi de sare“, mai experimental decât altele, în sensul ca toate datele esentiale sunt expuse în primele maxim cincizeci de pagini ale cartii, fie ca e vorba de amanuntele istorice legate de perioada Mandatului Britanic, fie de evolutia vietii celor doua eroine, Maha si Um Saad, ale caror povesti, desi diferite, se dovedesc a fi, practic, complementare. Astfel, esecul mariajelor celor doua, determinat fie de moartea violenta, în cazul lui Harb, sotul Mahei, fie de dispretul afisat la adresa vârstei (totusi, apropiata de a lui însusi!) femeii de catre sotul lui Um Saad este punctul central al existentelor acestora, dar si factorul ce le va duce exact la osipiciu. Fara îndoiala, perspectiva autoarei este partizana, iar protestul sau în fata multor aspecte ale lumii arabe, o lume a barbatilor, prin excelenta, este mai mult decât evident.
„Diavolul încarnat“
Ce ramâne, atunci, la nivel strict estetic, din aceasta carte? Caci nu se poate nega: în ciuda neajunsurilor, „Stâlpi de sare“ se citeste, în multe din paginile sale, cu placere. Desigur, în primul rând nota de suspans pe care autoarea stie perfect cum s-o mentina (si în ce doza s-o administreze cititorului), iar apoi amanuntele cât se poate de exacte referitoare la lumea araba si la viata beduinilor, multe dintre ele fiind cunoscute autoarei în mod direct, caci ea însasi provine, pe linie paterna, dintr-o familie beduina. Pe de alta parte, tehnica, desi, pe alocuri, mult prea legata de modelul celor „O mie si una de nopti“ – relatarea facuta sub amenintarea mortii sau a anihilarii totale de catre sistemul opresiv al osipiciului – rezista analizei, caci interventiile Povestasului si, implicit, capitolele ce adopta aceasta perspectiva, diferita de cea a protagonistelor, aduc în prim plan un alt punct de vedere, Fadia Faqir stiind perfect cum sa jongleze cu aceste subtile tehnici ale perspectivelor, ca si cu jocul cu cronologia, autoarea construind, practic, totul, dinspre final, dând senzatia clara ca stie reperele de baza ale biografiei celor doua femei, ramânându-i doar sa umple golurile – si reuseste sa faca excelent acest lucru. Astfel, întotdeauna, relatarea Povestasului ce se autodenumenste, fara modestie, „cel mai bun povestitor al lumii arabe“, are darul de a pune într-o lumina diferita fapte si întâmplari care tocmai au fost relatate de Maha care, la fel ca si Um Saad, are ghinionul de a detine sau de a fi pe punctul de a obtine exact ceea ce un barbat din neamul sau îsi doreste la rândul lui, amanuntul acesta determinând, practic, alungarea celor doua femei la spitalul de boli psihice. Dar Povestasul, în ciuda afirmatiilor sale ca doar el este cel care poate oferi o imagine exacta asupra celor petrecute, nu face decât sa priveasca de sus toate încercarile Mahei de a depasi nenumaratele provocari dure pe care existenta în mijlocul beduinilor i le scoate în fata. Plus convingerea repetata la tot pasul – si la fiecare pagina – ca o femeie, în lumea araba, nu e altceva decât diavolul încarnat... În felul acesta, ceea ce parea, la început, a se transforma într-un soi de replica în cheie araba ori feminista la „Zbor deasupra unui cuib de cuci“ nu devine nicidecum un studiu al si asupra spitalelor de boli mintale din Iordania si nici asupra psihozelor sau angoaselor iordaniene în general, ci o demonstratie – e drept, nu o data cam prea evidenta, chiar stridenta pe alocuri – a ceea ce înseamna sa fii femeie într-o societate prea putin (sau deloc) dispusa sa accepte diferentele. Si chiar daca marea miza a cartii este cuprinsa poate cam prea apasat în sugestiile implicite ale autoarei, romanul rezista, chiar daca partial, si în fata celor mai lucide lecturi. Caci, desi Maha si Um Saad au avut parte de o soarta atât de cruda într-o lume marcata atâta vreme de violenta, de suferinta si de moarte, totusi, povestind, ele pot sa se împace, finalmente, cu ele însele, iar în acest fel, cine stie, poate într-o buna zi, o generatie viitoare va realiza ca lucrurile pot fi si altfel si ca, macar prin intermediul pacii aduse (temporar) de povesti, ceva s-ar putea schimba chiar si în conservatoarea lume araba.