Dictionare, antologii, terasamente, tendinte, greieri...
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura literară »
Autor: NICOLAE ILIESCU
Este o moda sa apara tot soiul de culegeri despre literatura româna, culegeri, caci istorii scrise de unul singur nu se prea mai pot face, nefiind nimeni de geniul lui G. Calinescu si neavând nimeni chef sa reciteasca toata productia literara de la origini si pâna in momentul vorbirii. Este mai apoi o moda a revizuirilor, necesare oricând, dar de asteptat din partea oamenilor de meserie si cu carte, nu din partea oricaror neaveniti si agitati de mahala. Dar trebuie vazut cu ochiul liber, contestari serioase, la nivel de tomuri si de idei cuprinse in acestea, nu se intrevad la orizont, ci simple ciupeli spongios ideologice, pamflete fara talent si umori imbalate si ambalate in eseuri la caserola.
In vremea din urma, adica aproximativ in ultimul lustru, au aparut diverse incercari de sistematizare a bunurilor simbolice românesti, fie ca a fost vorba despre tratate de istorie culturala, fie ca a fost vorba despre dictionare de arta, fie ca s-au editat multiple dictionare de literatura, pe web sau pe suport clasic, de hârtie, cu scopul vadit de a face pârtie si de a ne rezema si noi in rafturile batrânei Evrope, mai ales dupa ce dânsa si-a deschis baierile politico-geograficesti si ne-a cuprins si pe noi la sânul generos al ei. Aici e necesar a fi numite volumele scoase de Dumitru Micu, Marian Popa, Aurel Sasu, Alex. Stefanescu, Nicolae Manolescu, Ioan Holban, Mircea Ghitulescu si altii. Peste toate, cel mai complet, daca nu si cel mai bun dintre ele, pare a fi DGLR, adica Dictionarul General al Literaturii Române, editat sub auspiciile Academiei Române, lucrat de toate institutele de profil ale Sectiei de Literatura si Filologie a acesteia si coordonat de profesorul Eugen Simion.
O paralela cu vestitul tratat de istoria literaturii, coordonat de G. Calinescu insusi in 1964, continuat si ramas la volumul al treilea nu ar fi nici inoportuna, nici in defavoarea actualului DGLR. Si acel tratat a suscitat o gramada de reprosuri, care de care mai superficiale si mai fanteziste, dar paginile de acolo ramân si se poate invata, chiar bine, dupa ele.
Ei bine, cele sapte volume ale DGLR-ului, continând peste sase mii si cinci sute de articole (despre autori, traducatori, publicatii, concepte, curente, scrieri anonime, grupari si institutii literare, din tara si din afara granitelor ei ) si cam doua mii de ilustratii, au fost duse la bun sfârsit, lucru rar la noi, la români, iar pentru cei trândavi si marginiti, lucru demn de invidiat. Pâna aici, totul este cât se poate de simplu, un proiect dus la capat peste care se poate cladi o a doua sau o a noua editie, revazuta, revizuita, adaugita si corectata oricând. Instrumentul exista, se poate cotrobai prin paginile lui si se poate completa din mers.
Hotarârea de a aduna toate institutele filologice din Bucuresti, Iasi si Cluj-Napoca, inclusiv cele de cercetari socio-umane cu sectoare de specialitate de la Timisoara , Sibiu si Târgu Mures a apartinut presedintelui de atunci al Academiei, profesorul Eugen Simion. Fiind oarecum mai bine plasat, pot spune ca de la bun inceput au existat certuri pe criterii, deosebiri de tratare a materalului, arondari aleatorii. De pilda, articolele de termeni literari au fost date Timisoarei, gazetele date Clujului, dramaturgii reveneau Sibiului, Bucurestiul si Iasiul impartindu-si autorii conform geografiei literare. Putin inainte de anul 2000 se adunase un material suficient de eterogen, scris potrivit opticii fiecarui autor, de-o valoare mai mult decât indoielnica. In acest moment, profesorul Simion a hotarât crearea unui bord de zece, douasprezece persoane responsabile cu diverse parcele, perioade sau zone. Fireste, in acest punct, dupa redemararea proiectului, au mai aparut fisuri, defectiuni, cherele, majoritatea justificate prin acea boala intelectuala ca un latrat, numita gonflarea personalitatii. Sunt bine plasat si pot spune ca a fost cooptata aici intreaga Sectie de Filologie si Literatura ce a participat la nenumarate sedinte furtunoase, arbitrate de profesorii Simion si Vladutescu, directorul Institutului in acea perioada. Dincolo de parerile personale ale fiecaruia, coordonatorul general al DGLR-ului, profesorul Simion, a stiut sa dozeze convingator si sa nimereasca tonul potrivit, in limitele decentei, la majoritatea, daca nu chiar la toti autorii prezenti.
Niciodata un scriitor nu va fi multumit de cum este prezentat intr-o istorie literara sau intr-un dictionar, sa nu ne facem iluzii. Niciodata o astfel de intreprindere, istorie sau dictionar, nu va putea fi exhaustiva si nu va putea aduna toate datele la zi. (Pentru autorii activi s-a hotarât ca limita anul 2004). Cu toate astea, DGLR-ul este un foarte util instrument de lucru, singurul de altfel din cultura româna. Iar omisiuni fundamentale nu exista. Ca un autor nu a intrat - eu insumi am primit reprosuri de la vreo trei, patru amici de-ai mei - nu din vina coordonatorului nu au intrat, ci din insuficienta prezentare si din putinele repere bibliografice.
Principala acuza scornita si care ar incovoia, vezi Doamne, intreaga constructie a DGLR-ului este una de ordin ideologic. Canonul ce trebuia tors din contextul visceral al momentului. Dar s-a schimbat oare canonul, acela mostenit de la Calinescu citire? L-a schimbat unul dintre autorii de istorii si de dictionare pomeniti in primele noastre paragrafe?
Criteriul DGLR nu a fost nici acela ca orice autor al cel putin unei carti, nici acela ca automat toti membrii Uniunii Scriitorilor sa figureze de drept! Toate erorile vor fi negresit remediate la a doua editie.