Sari la conținut

Un dusman al poporului (I)

articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20
» cultura literară »
Autor: Daniel Cristea-Enache
In seria de cronici dedicate, in „Adevarul literar si artistic“, debuturilor editoriale de la inceputul acestui deceniu, una anume nu se potrivea deloc cu productia literara reconfigurata critic. „Tortura, pe intelesul tuturor“ a lui Florin Constantin Pavlovici nu era vreun volumas de poezie ce–si propunea sa scandalizeze si sa tulbure somnul burghez, nici o incercare in proza, cu sadisme si alte violente „milenariste“ plasate sub un titlu cu cârlig (de macelarie).

Florin Constantin Pavlovici,
Frica si pânda,
Editura Muzeul National al Literaturii Române,
Bucuresti, 2009, 232 p.    

Era vorba despre o carte in genul cuprinzator al memorialisticii, scrisa de un autor sexagenar, nu de un june cu acnee, si care impresiona deopotriva prin calitatea scriiturii si a marturiei. Piata noastra culturala a fost intoxicata, dupa 1990, cu numeroase amintiri contrafacute si depozitii false, facute in noua cazuri din zece in interes propriu si amestecând frecvent calaii cu victimele, colaborationistii cu rezistentii. Functia recuperatoare si reordonatoare a memorialisticii a fost grav avariata, prin inflamarea subiectivitatilor, distorsionarea conturului real al unor intâmplari si, nu in ultimul rând, prin autoeroizarea celor care ar fi trebuit sa figureze ca martori oculari. Asa se si explica dezinteresul crescând al publicului autohton pentru jurnalele si memoriile ce ocupasera, in primii ani postrevolutionari, prim–planul. Dupa o vreme, a fost remarcat caracterul impur al pretinselor marturii, dupa cum s–a observat pigmentul lor fictional. Intre o depozitie fictionalizata pâna la a deveni fictiva si o fictiune in toata puterea cuvântului, cititorii au stiu ce sa aleaga.
Numarându–se printre exceptii, „Tortura, pe intelesul tuturor“ a fost citita si apreciata ca atare. Coincidenta face ca Florin Constantin Pavlovici si subsemnatul sa fi luat  premiul pentru debut la aceeasi gala a Uniunii Scriitorilor. Diferenta – sesizanta – a fost ca tânarul critic debutase la timpul sau, intr–o epoca de libertate a opiniei si expresiei, in timp ce mai vârstnicul laureat o facuse cu vreo patruzeci de ani intârziere. In 2001, paginile cartii extraordinare a lui Florin Constantin Pavlovici restituiau o alta epoca si ofereau profilul unui „student neterminat“ la Filozofie, aruncat in inchisoare pentru culpa de a–i fi placut poetii simbolisti decadenti. Pe traseul Uranus – Jilava – Salcia – Strâmba – Grindu – Gherla, acest profil uman regasit dincolo de gratii capata cutele, ranile si stigmatele puscariei politice, ramânând insa al unui tânar netemator. Dusmanul poporului ne priveste, peste ani, de pe coperta cartii „Frica si pânda“, fara nici un semn de supunere infricosata in cele doua fotografii (fata si profil). Condamnat in 1959, pentru „uneltire contra ordinei sociale“, detinutul va redeveni liber in 1964. „Tortura, pe intelesul tuturor“ vorbea despre cei cinci ani de inchisoare. „Frica si pânda“, despre existenta si experientele lui de dupa.
Treptat, autorul–personaj va reintra in ceea ce se numeste viata sociala, intemeindu–si o familie, schimbând câteva domicilii, lucrând in diferite locuri, pâna la angajarea la Radiodifuziune. Dar el nu se mai maturizeaza, asa zicând, suplimentar, nu devine mai „intelept“, adica mai flexibil. Pe tot desfasuratorul biografic cuprins intre 1964 si 1998 (anul pensionarii de la Radio), ramâne acelasi tânar cu privire impertinenta, daca nu sfidatoare, aruncata organelor. Cartea recenta isi sfideaza titlul: nu prin eroismele de parada intâlnite la alti memorialisti, dar prin refuzul incapatânat, consecvent de stabilire a vreunui raport de colaborare cu Sistemul si cu reprezentantii lui. Ca orisice om, Florin Constantin Pavlovici trebuie sa traiasca: sa aiba un acoperis deasupra capului, un loc de munca, minime satisfactii profesionale, mijloace de subzistenta. Insa el nu consimte sa traiasca mai bine adaptându–se la noile comandamente, piruetând oportunist dupa indicatiile venite de sus, acceptând – din partea celorlalti si a lui insusi – rentabilitatea delatiunii. De aici si aparenta lui severitate, o forma a neconcesivitatii la trocul cu principiile. „Colaboratori, colaborationisti, cenzori si lichele“ se intituleaza capitolul 11, intr–o sistematica didactica a deviationismului etic. Si nicaieri in paginile cartii personajele culpabile moral nu sunt scuzate si explicate, indiferent daca sunt in cauza personalitati ori analfabeti, oameni cu prestanta socio–culturala, oameni–institutii, sau fosti colegi de temnita care au semnat contractul cu Securitatea.
M–a interesat in acest op testimonial nu atât oferta de noutate si de noutati, cât atitudinea ce subintinde o biografie fracturata si marturia târzie asupra ei. Dincolo de picanteriile memorialistice (care nu lipsesc), tratamentul just al unei materii umane degradate este obsesia structuranta a cartilor lui Florin Constantin Pavlovici si, deja, marca lor inconfundabila. Fiecare descriere are un miez, iar portretele bine executate si istoriile condensate ofera, majoritatea, si un unghi de interpretare morala. Mai ales cele din interiorul universului concentrationar: „Auzisem povestea generalului Mociulschi, veteran al celor doua razboaie mondiale, militar fara repros, erou de legenda pe câmpul de lupta, care, in inchisoarea Jilava, se oferea sa lustruiasca cizmele caraliilor si se repezea sa duca el, primul, hârdaul cu fecale, pentru a fi pe placul gardienilor; nici nu astepta sa i se ordone. La reprosurile tovarasilor de suferinta, avea un singur raspuns: «Ca general, m–am purtat ca un general, ca puscarias, ma port ca un puscarias». (Cei care vorbesc despre eroism intre zidurile temnitei, cei care exalta vitejia insului inlantuit s–ar cuveni sa fie ceva mai prudenti.)“ (pp. 112–113).
Interpretarea unor situatii–limita si nuantarea nu echivaleaza, aici, cu indulgenta fata de securisti si instrumentele lor docile, informatorii. Tonul memorialistului redevine aspru, judecata morala cade fara drept de apel. Florin Constantin Pavlovici declara ca nu stie cum sa se poarte cu variatele specimene din clasa delatorilor. De fapt stie: „Dreptul la diferenta sau, mai pretentios spus, respectul alteritatii ar putea sa fie reclamat de orice sluga a securistilor. Admit ca nu stiu cum sa ma port cu acesti colegi de specie. Nu indraznesc sa–i iert, pentru ca, iertarea fiind un act personal, nimeni nu are dreptul sa ierte in numele altora, al victimelor, in primul rând. Ar fi imoral. Nu merita sa–i urâm, pentru ca nu merita sa cadem atât de jos. Nici sa le plângem de mila nu este cazul; nu suntem la fel de sentimentali ca ei. Autorilor atâtor vagoane de delatiuni, care au contribuit cu succes la aruncarea in inchisorile politice a milioane de cetateni onesti, la moartea in detentie a sute de mii, la raspândirea fricii in toate structurile sociale, la destramarea familiilor, la terorizarea populatiei si la o multime de ticalosii marunte, nu le–ar strica putin dispret.“ (p. 62).
In insectarul acestei carti in care numele de familie si cele de cod isi disputa intâietatea, protagonistul nu are un statut privilegiat. Daca alti memorialisti se urca singuri pe un piedestal inexistent si se compatimesc dizgratios, cu aceeasi energie cu care–si diabolizeaza semenii, autorul nostru nu ezita sa se puna in discutie, subliniind chiar o inexistenta complicitate cu anchetatorul. Neconcesiv cu lasii din jurul sau, Florin Constantin Pavlovici nu–si poate ierta propriul moment de slabiciune si decaderea – cu toate ca pe acestea eu le–as relua intre mai multe rânduri de ghilimele: „Inarmat cu depozitiile celor doi binevoitori si slujindu–se cu rabdare de bulan, de pumni, de picioare si de stilou, anchetatorul m–a convins, pe parcursul multor confruntari, ca sunt un dusman al poporului. Ziua in care am recunoscut acest lucru este ziua in care mi–am pierdut respectul fata de mine insumi: ajunsesem complicele tortionarului. Din clipa aceea, viata mea a devenit, in buna masura, viata unui strain. Eforturile de a ma reabilita in propriii mei ochi au fost un esec. Nu numai in inchisoare, ci si mai târziu, ca om liber. Niciodata nu am reusit sa imi iert slabiciunea in fata torturii. Singura mea consolare e ca am avut totusi taria sa rezist batailor si presiunilor, când mi se cerea sa–mi denunt colegii, si sa nu amestec pe nimeni altul in decaderea mea. Cu aceeasi rusine si scârba cu care am reprodus pasajele din declaratiile lui Dumitru Filip si Stan Tudor, voi transcrie procesul–verbal de interogatoriu cu caracter de sinteza a activitatii mele contrarevolutionare.“ (p. 121).
Pe tânarul Pavlovici, memorialistul cu acelasi nume, acum septuagenar, il judeca fara partinire, dar cu prea multa, nejustificata asprime. Care dintre cititorii de azi l–ar putea acuza de „lasitate“ sau, mai rau, de „complicitate“? Observând, en passant, alti câtiva termeni de interogatoriu ce ar trebui pusi intre ghilimele ironic–absurde („sinteza“, „activitatii“, „contrarevolutionare“), sa ne ingaduim o exclamatie cronicareasca: ferice de poporul cu asemenea dusmani!...