Rasism difuz si antirasism spectacular

articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20
» cultura politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH

Realul poseda o calitate unica – posibilitatea permanentei sale resuscitari. În ciuda retoricilor care cauta s-o mascheze ori s-o ascunda, în ciuda tuturor deciziilor legale si autoritare care încearca s-o aboleasca, realitatea se impune întotdeauna – câteodata cu o violenta atât de brusca si de imprevizibila, asa cum un gaz comprimat într-un recipient închis ermetic explodeaza când recipientul e deschis fara precautii.

Chiar zilele trecute, iata, au avut loc conflicte foarte dure între The New Black Panthers si KKK la Paris, Texas, în urma musamalizarii unui proces intentat unui alb care, aflat în stare de ebrietate la volan, a ucis un negru. În aceeasi categorie intra si ceea ce i s-a întâmplat, tot recent, unui profesor de culoare de la Harvard, Henry Louis Gates Jr. (specialist recunoscut în culturi africane si afro-americane) – arestat brutal (în urma unui denunt comis de o vecina) si încatusat de politie când s-a observat ca forta usa propriei sale case fiindca pierduse cheile!... Faptul a prilejuit comentariile deloc politicoase ale presedintelui Obama vizând comportamentului „prostesc“ (sic!) al politistilor si concluziile ferme ale guvernatorului de Massachusetts, Patrick Deval, alt afro-american: „Asta e cosmarul tuturor oamenilor de culoare si realitatea pe care o traiesc multi dintre ei“. Speta dovedeste, daca mai era nevoie, ca problema rasismului în Statele Unite este departe de a-si fi aflat solutia, cu atât mai mult cu cât scandalul are loc într-un stat din Est, de traditie abolitionista, si în inima unuia dintre cele mai prestigioase orase universitare, unde sunt predicate neîncetat toleranta si respectul fata de celalalt.
Astfel, la putin timp de când elitele si indivizii de culoare de peste tot mapamondul, luati de valul isteric al obamaniei, laudau Statele Unite pentru calitatea fara egal a sistemului sau politic – care permisese, nu-i asa, alegerea unui metis în fruntea statului –, iata ca, hodoronc-tronc, s-a stricat toata bucuria. Pentru a fi corecti, trebuie mentionat si faptul ca politistul care a operat încatusarea profesorului de culoare sustine ca acesta i-ar fi adresat remarci rasiste, ceea ce, evident, nu e întrutotul exclus. Oriunde s-ar gasi adevarul, un lucru e însa sigur: asistam la un spectacol de întoarcere a refulatului – rasismul – care rabufneste în toata splendoarea sa, trimitând la categoria „iluzii ideologice“ irenismul mereu invocat în discursurile multiculturaliste traficate de stânga liberala americana, alaturi de alte atitudini si comportamente corecte politic.

Nu ajunge sa decretezi de azi pe mâine ca totul merge bine în cea mai buna dintre lumile posibile pentru ca totul sa mearga bine cu adevarat. Societatea americana nu se reduce însa la surâsul slefuit al maestrilor oficiind în campusurile universitare (chiar si în Sudul înca destul de rasist), cu atât mai putin la redactiile marilor ziare de „referinta“, care se pretind bodigarzi ai democratiei, cu atât mai putin în spatiile vatuite ale marilor institutii politice; si înca si mai putin în cercurile consiliilor de administratie ale marilor companii multinationale. O societate include si functionari, salariati, muncitori, agricultori, someri (mai ales acum!), tehnicieni, ingineri, amprentati cu totii de o mentalitate si de o traditie indiscutabil pline de violenta.
Nu mai departe de acum patruzeci de ani, linsajul negrilor era un act banal în statele din Sud (vezi filmul lui Alan Parker „Mississippi Burning“, care trateaza asasinarea a trei militanti albi pentru drepturi civile, în 1964). Sa le amintim cititorilor români ca ultimul linsaj al unui negru s-a întâmplat foarte aproape de epoca noastra, în 1968. Sa nu uitam nici ca Statele Unite sunt un stat-continent, care s-a realizat ca entitate politica pe baza unui genocid si a unei dezradacinari teribile: mai întâi prin eliminarea fizica a indigenilor amerindieni („un indian bun este un indian mort“, zicea la ei o vorba din popor), apoi prin exploatarea masiva, timp de mai bine de doua secole, a populatiei negre prin comertul cu sclavi.

Spiritele avântate, împinse din spate de o viziune simplista si autocentrata a pedagogiei luministe, uita mereu sa ia în calcul rezistenta cutumelor, a moravurilor, a tiparelor ideale si a referintelor transcendente care formeaza o cultura. Ceea ce le îndeamna sa creada ca e de ajuns un speech, un curs, un seminar, o punere în scena mediatica pentru a modifica prejudecatile vechi de secole din constiinta colectiva. Leganati fix în acest tip de iluzii (gras remunerate însa!) au fost trimisi în România (si în alte tari ex-comuniste) cohorte de universitari si de jurnalisti americani, germani, francezi, în scopul tinerii de cursuri si seminarii care sa-i învete pe români ce e democratia participativa si fermitatea civica. Roadele nu se vad nici astazi! Sunt ei cu adevarat convinsi, acesti pedagogi, ca pot forma cât ai bate din palme – în intervalul unui curs de vara, de pilda – constiinta studentilor si a profesorilor, printr-o fericita osmoza, încât acestia, reintrând în societate, sa-si transfere achizitiile în rândurile clasei politice si în masa larga a cetatenilor? Chiar cred asta?!? Ori sunt mai degraba cinici, interesati de banetul pus in joc, carieristi? Oricum ar fi, cert e ca nimic nu s-a schimbat în moravurile de aici, nici în traditia administrarii institutiilor: au ramas la fel de putin transparente, în ciuda acestor missi dominici, a discursurilor lor privind binefacerile unei Open society si a operatiilor de înfierare a adversarilor.

Sa revenim însa la întoarcerea refulatului de pe tarâm american. Chiar daca presedintele Obama a încercat sa dea înapoi la doua zile dupa prima sa declaratie, precizând ca si-a ales nefericit cuvintele pentru a defini comportamentul politiei din Cambridge (Massachusetts), chiar daca a recunoscut ca profesorul Gates, un pic prea arogant, a gasit niste atribute un pic prea acide la adresa politistului care-l aresta, asta nu l-a împiedicat pe presedinte sa sustina public ca: „reactia sergentului de politie a fost disproportionata, ca si aceea a universitarului“.
Presedintele crede, în plus, ca interventia sa, chiar daca nu foarte adecvata, a fost binevenita deoarece „faptul ca incidentul a luat asemenea proportii înseamna ca factorul rasial ramâne un motiv de îngrijorare în societatea noastra“. Scuzele ulterioare ale presedintelui au avut în vedere elitele americane si politia din Cambridge, dar fondul problemei, rasismul, ramâne. Atenuat, desigur, dar profund înradacinat în masa cetatenilor.
E de ajuns sa te informezi putin asupra chestiunii pentru a sesiza fragilitatea echilibrului interrasial din State. A trebuit sa vina anul 2001 pentru ca statul Alabama sa retraga interdictia mariajelor interrasiale din Constitutia sa (dar, chiar si acum, în 2001, 40% dintre cetateni au votat împotriva!). Sa citim marturia unui cuplu mixt: „Kim si Al Stamps tin un restaurant în Jackson, Mississippi, statul american care înregistreaza cel mai scazut nivel (0,7%) de locuitori multirasiali. Copiii lor de 12 si 10 ani, învata acasa, spune Kim, fiindca scolile din oras nu practica melanjul rasial. Iar a-si face prieteni a fost extrem, extrem de dificil, marturiseste Kim, care a avut probleme si cu familia sotului sau, de alta rasa decât ea.“ (cf. saitului ifrance, New York, marti 12 iunie 2007, 18h15).
Si în statele din Est comportamentele rasiste sunt frecvente, chiar în comunitatea universitara, tentata sa-si protejeze membrii: „Kelley Kenney, femeie de culoare, este profesoara la Universitatea Kutztown, din Pennsylvania, maritata din 1988 cu un profesor universitar alb, de origine italo-irlandeza. Ea îsi aminteste momentele de tensiune din 1993, când a ajuns la Kutztown. Cineva le sparsese parbrizul masinii si aruncase cutii de lapte pe peluza. Dar «a fost extrem de reconfortant sa vezi apoi comunitatea unindu-se în jurul nostru»“  (Ibidem).
Toate aceste exemple, ca si mica mea digresiune în zona Europei de Est, servesc la a puncta ca societatile sunt mai complexe decât în mintea sociologilor si a jurnalistilor. Mai bine de 70 de ani de ateism militant si feroce n-au reusit sa distruga credinta ortodoxa sau greco-catolica a rusilor, a ucrainienilor, a bielorusilor. Iar în tara-lider mondial în cercetarea stiintifica de vârf, Statele Unite, succesul diverselor teorii creationiste demonstreaza fara drept de apel ca reprezentarile arhaice au radacini dificil de îndepartat.
Când te gândesti ca 2000 de ani i-au trebuit Europei Occidentale pentru a elimina din credinta crestina populara sincretismul cu idolii pagâni disimulati sub nume de sfinti, sub gaselnita capelelor si a crucilor votive plasate lânga fântâni (surse „miraculoase“), la rascruci de drumuri sau la marginea padurilor „fermecate“ etc., întelegi mai usor de ce rasismul american împotriva negrilor (din nefericire indienii nu mai exista în toata maretia culturii lor salbatice decât în câteva remarcabile western-uri, cf. „A Man called Horse“ sau „The New World“ si în picturile lui Catlin), factor constitutiv în devenirea statului american si a obtinerii independentei de Coroana britanica, prin actiunea unei oligarhii funciare si a unei burghezii care practica comertul (cf. „A People’s History of the United States“, Howard Zinn, 2003) nu a pierit de tot, nu s-a clasat în analele istoriei, asa cum se poate spune ca s-a întâmplat cu sclavia în Europa.
Rasismul respira înca, disimulat poate, subteran, ocultat si refulat în rândul elitelor, pentru a erupe colo si colo, violent întotdeauna. Cert este însa ca aceste tensiuni nu se vor linisti practicând politica lui wishful thinking, tirade universitare, anchete sociologice (manipulate din start prin structura chestionarului), surâsuri mediatice sau cumparând gesticulatia câtova staruri din afaceri si politica. În marea epoca a jazz-ului (1920-1970) – poate cea mai creativa artistic din cultura americana, cea mai originala în nuante si inventivitate, o cultura a negrilor –, în epoca marilor creatori ca Duke Ellington, Count Basie sau Lester Young, rasismul era manifest peste tot, chiar si în statele din Nord, care oficial nu practicau segregarea. Or, ironia cruda a istoriei, în ajunul intrarii Statelor Unite în razboi împotriva bestiei naziste, în 1939, un curaj imens i-a trebuit exceptionalei cântarete de culoare Billie Holiday (Lady Day) pentru a îndrazni sa cânte „Strange fruit“, în versurile caruia linsajul, fenomen de o actualitate torida, era denuntat prin puterea unei metafore: „Southern trees bear a strange fruit/ Blood on the leaves and blood at the root/ Black body swinging in the Southern breeze/ Strange fruit hanging from the poplar trees“ (*)

Sigur, azi nu mai practicam linsajul, dar l-am putut asasina linistiti pe Martin Luther King; populatia afro-americana, în majoritatea ei (14% din populatia Statelor Unite) este mentinuta în pozitii de marginalitate, unii dintre conducatorii negri afirmând chiar ca „dupa masacrarea Panterelor Negre, în 1970, puterea americana a facilitat ghetoizarea si consumul de droguri de catre tinerii de culoare, pentru a-i împiedica sa se mobilizeze politic împotriva injustitiilor patente la care e supusa comunitatea lor“. În orice caz, rasismul va disparea definitiv doar atunci când promovarea pe scara sociala, integrarea sociala ascendenta, se va întâmpla si în realitate, nu numai în visele actorilor media. Adica nu doar prin promovarea unei burghezii negre care, si ea, este obiectul unor discriminari oculte; si nici, invers, lansând o politica pozitivista (affirmative action), la fel de rasista ca si versantul sau negativ, alimentata de tot felul de magarii culturale, ca, de exemplu, sa refuzi predarea cutarui autor alb sub pretextul ca a fost rasist sau sclavagist în secolul al XVI sau al XVII-lea! Sau, si mai rau, sa ajungi sa plasezi un miracol al gândirii ca filosofia greaca în ograda africana, asa cum argumenta Martin Bernal în „Black Athena: The Afroasiatic Roots of Classical Civilization“, Rutgers University Press, 1987) – un autor din fericire pus la punct cum se cuvine de remarcabila elenista Mary Lefkowitz, în lucrarea sa „Not Out if Africa: How Afrocentrism Became an Excuse to Teach Myth as History“ (1991).

De ce oare or avea nevoie de acest gen de copilarii pentru a reda afro-americanilor, si individului african în genere, prestigiul si demnitatea lor în istoria umanitatii?! Astfel de confectii ieftine îmi par, dimpotriva, contraproductive pentru cauza omului de culoare, alimentând perfid bazele rasismului. Nu asa vor fi pusi pe picior de egalitate culturala, în Statele Unite, afro-americanii si albii sositi din toate colturile Europei. În ceea ce ma priveste, am aceeasi evlavie pentru Charlie Parker si Thelonious Monk, Duke Ellington si Dizzy Gillespie, Miles Davis si John Coltrane, Billie Holiday si Ella Fitzgerald ca si pentru Platon ori Toma d’Aquino. Sa lasam naibii „Black Athena“, „Suitele“ lui Bach pe ritmuri jazzy sau alte încercari de mistificare – si sa admiram valorile reale.
Rasismul va disparea atunci când vor fi recunoscute adevaratele diferente dintre negri si albi (tipul si stilul afro-american, istoria, creatiile lui), fiindca una e sa descinzi din sclavul negru si alta e sa te tragi din negustorul care-l tinea de lant, atunci când negrul va fi receptat la modul non-spectacular, în felul în care e respectata orice persoana umana. Recunoscând, chiar cu bemolul unui recul tactic, ca problema rasismului nu s-a rezolvat în Statele Unite, presedintele Obama a facut, desigur, un gest public curajos – care îl va costa probabil la a doua candidatura.

---