Limitele puterii si ale politicii în era globalizarii. Lectiile realismului lui Reinold Niebuhr (I)
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura politică »
Autor: George Maior
Universul international, lumea internationala s-au schimbat si se schimba dramatic pe masura ce avansam în secolul XXI. Globalizarea reprezinta fara îndoiala forta dominanta a acestei schimbari care impregneaza practic toate domeniile fenomenului international, de la cele sociale si culturale pâna la cele politice, economice, strategice sau militare.
Probabil ca nici un concept nu este atât de intens vehiculat pentru a explica sensul evolutiei societatii internationale astazi si în viitor iar teme diverse precum cresterea interdependentei economice, dezvoltarea si raspândirea fara precedent a tehnologiei, diminuarea rolului frontierelor în fata proliferarii informatiei si a vitezei de circulatie a acesteia etc. au devenit locuri comune în încercarea de a întelege dinamismul transformarii lumii internationale sub impactul ineluctabil al acestei forte atotcuprinzatoare a globalizarii. Cunoscutul ziarist T. Friedman (autorul celebrelor „The World Is Flat“ / „Lumea e plata“ si „Lexus and The Olive Tree“) vedea si vede în globalizare unicul mare factor determinant al relatiilor internationale din secolul XXI.
Pare o schimbare în structura adânca a relatiilor internationale care reflecta un progres major si la nivelul evolutiei sociale globale iar din multe puncte de vedere este chiar asa. Dar optimismul celor care au vazut în globalizare doar aspectele benefice legate de posibilitatea accesului tot mai larg raspândit geografic la resurse economice, tehnologice sau culturale, de potentialitatea extinderii modelelor pozitive de organizare politica a statului (am putea aminti de celebra teza draga americanilor privind expansiunea democratiei), de acceptarea ca legitima si fireasca, în sens absolut, a marilor concepte umaniste ale drepturilor omului – considerate universale si deci accesibile tuturor –, s-a izbit imediat, într-un timp istoric scurt, de fata malefica a unor fenomene violente declansate în chiar miezul acestei lumi noi a globalizarii.
Într-un timp istoric scurt, comprimat de dinamica globalizarii, istoria relatiilor internationale a consemnat caderea zidului Berlinului (ca simbol al prabusirii comunismului), razboaiele sângeroase din Balcani si dezmembrarea Iugoslaviei, atacul terorist masiv din inima citadelei capitalismului, New-York, în 11 septembrie 2001, urmat de razboaiele din Irak si Afganistan si acum de o criza economica globala asemanata de multi cu dezastrul socio-economic din anii '30 ai secolului trecut. Toate aceste procese si fapte cu valente internationale au, mai mult sau mai putin, o anumita legatura cu fenomenul globalizarii.
Paradoxul e ca multe dintre aceste fenomene si altele petrecute în noua epoca sunt vechi de când lumea – razboaie, atrocitati care sfideaza cele mai elementare notiuni morale si umaniste, crize, terorism, radicalisme ideologice si religioase s.a., semn ca este totusi dificil sa teoretizezi lumea secolului XXI prin prisma unei unice scheme de gândire a realitatii sociale si politice. E foarte adevarat ca atunci când realitatea se schimba fundamental – iar globalizarea a schimbat în multe privinte elemente traditionale ale organismului international –, e important si într-un fel e inevitabil sa cauti noi formule intelectuale de întelegere a sensului si directiilor unei asemenea schimbari. Totusi, când vechi probleme revin (uneori poate sub alte forme exterioare de manifestare, dar cu acelasi fond) sau când expresii istorice ale politicii internationale, asa cum sunt de exemplu, lupta pentru putere sau ofensiva geopolitica, îsi manifesta cu pregnanta continuitatea esentiala si în noua era, e interesant sa încerci sa reflectezi la învatamintele unor gânditori care au avertizat cu mult timp în urma asupra limitelor naturale ale progresului în universul international, în special sub latura sa etica si politica. Pentru ca într-adevar, dezvoltarea tehnologiei sau raspândirea masiva peste frontiere si geografie a informatiei – forme certe de progres social sau economic în era globalizarii –, nu echivaleaza neaparat, asa cum se vede, si cu un progres moral sau politic în structura societatii internationale. Cum sa întelegem atunci politica, puterea si relatiile de putere în aceasta lume internationala evident transformata din punct de vedere al evolutiei factorilor tehnologici si comunicationali, a progreselor fizice, dar care demonstreaza, mai mult ca niciodata în istorie, împletirea ciudata a vechilor forme ale viciilor puterii politice si dezordinii în relatiile internationale, cu modelele noi ale evolutiei sociale si materiale?
În mod evident, e vorba si de multa incertitudine într-o asemenea întreprindere analitica. Aceasta pentru ca însasi incertitudinea e o caracteristica a acestor realitati contradictorii ale globalizarii, generatoare de paradoxuri aparent insurmontabile în politica internationala si adesea de imprevizibilitate în gândirea strategica si actiune politica a multitudinii de actori care se misca acum în universul global.
Reinold Niebuhr a fost întotdeauna respectat pentru forta intelectuala a întelegerii sensului în care actioneaza marile forte istorico-politice, sociale sau culturale în lumea globala a epocii sale, asupra statelor, natiunilor si indivizilor. Teolog si filozof al lumilor mijlocului de secol XX, atunci când raporturile internationale erau marcate de uriasa confruntare cu valente existentiale dintre liberalismul occidental si comunismul sovietic, Niebuhr a reusit sa patrunda cu finete în adâncurile unei lupte politice, ideologice si filosofice care parea ca va putea sa sfâsie, prin intensitatea sa tragica, conditia statelor, a indivizilor si a natiunilor într-o ordine globala la rându-i incerta si violenta, ordinea Razboiului Rece.
Meritul lui Niebuhr este ca a reusit sa lanseze, cu argumentul mintii lucide, imersate în experienta concreta a faptelor istorice, avertismente decisive asupra limitelor politicii internationale în privinta ambelor tabere – cea americana si cea sovietica –, ce dadeau impresia ca se apropie cu pasi siguri de o confruntare finala echivalenta, cel putin dupa inventarea bombei atomice, cu Armaghedonul. Dezgustat în mod rational si intelectual de comunism, a înteles imediat forta înselatoare a grandioasei iluzii transmise fiintei umane de mesajul cu masca umanista al comunismului si pericolul mortal reprezentat de aceasta himera apetisanta la adresa omului si a societatii în care traia, inclusiv ramificatiile geopolitice, strategice si politice ale ei. Astfel, Niebuhr a demonstrat ceea ce acum stim sa apreciem din perspectiva morala si istorica: „cum cruzimea comunismului e derivata partial din absurditatea pretentiei ca miscarea comunista are întreaga istorie sub control“, aratând ca acest cinism politico-istoric s-a tradus actional în folosirea de catre comunisti „a puterii fara scrupule, sub iluzia ca viziunea lor asupra unui ideal absolut, lipsit de ambiguitati, justifica o asemenea folosire a puterii“. Dezvaluind multiplele fatete ale „combinatiei curioase de cinism si idealism care caracterizeaza comunismul“, Niebuhr a patruns însa în miezul unei probleme universale a istoriei politice si sociale care, foarte sintetic, ar consta în persistenta unei iluzii periculoase asupra posibilitatilor de management al destinului istoric al omului, care revine adesea, uneori cu obstinatie, în gândirea si practica politica, bulversând, de multe ori cu violenta explicita, ordinea fireasca a lucrurilor în plan social sau politic. Sintagma cheie în acest sens este aceea „a viselor noastre de management al istoriei“ care ne bântuie recurent în evolutia istorica, în contextul în care „omul este prea imersat în interese si pasiuni în istorie iar supravegherea întregului proces e prea îngusta si limitata ca sa justifice împuternicirea oricarui grup sau institutii de planificatori cu putere completa“. Idealismele de acest fel, cu toata puritatea lor de extractie umanista, cu toata puterea lor de seductie, trebuie sa fie întotdeauna suspectate, potrivit lui Niebuhr.
Într-adevar, ceea ce e si mai interesant însa si ceea ce face ca discursul filozofic si politic al lui Niebuhr sa fie în acelasi timp si unul curajos, chiar eretic în vremea sa, a fost si critica adusa „iluziilor“, a idealismelor transmise de cealalta parte a baricadei, de ceea ce se numeste exceptionalismul puterii americane. O putere dinamica, proaspata pâna la pretentia de inocenta, virila si desigur profund idealista, care începea deja sa atinga (cel putin dupa Primul Razboi Mondial, dar mult mai pregnant dupa cea de-a doua conflagratie globala) culmi nemaiîntâlnite în istoria universala.
Daca expunerea viciilor profunde ale ideologiei comuniste parea fireasca si destul de lejera pentru un intelectual occidental (desi în acele vremuri au fost destui cei care au cazut lamentabil în capcana mirajului acestei noi ideologii cu pretentii de legitimitate universala), critica exceptionalismului puterii americane, insuflat din punct de vedere religios de traditia calvinista a primilor colonisti (care au crezut cu fervoare religioasa neclintita ca „misiunea lor era sa construiasca un nou început într-o lume corupta“) si fundamentat politic de mesajul puternic si penetrant al lui Jefferson si jeffersonienilor (care au dorit o noua ordine politica, opusa din punct de vedere al standardelor morale de ordinea stricata a vechii lumi europene de care fugeau) de fapt, ar fi putut crea la prima vedere confuzie morala si intelectuala, într-o epoca a marilor confruntari pentru supravietuirea unui anumit model de ordine sociala si politica. Iata însa ca Niebuhr nu se sfieste sa constate (cu o luciditate care ar putea fi usor confundata cu scepticismul), ce poate ascunde, în mod pervers si cu o disimulata ironie istorica, mitul inocentei noii puteri americane aparute providential în scena globala. Un mit atât de drag Parintilor Fondatori ai Americii încât ideea mesianica, a transformarii în bine a lumii, a aparut imediat ca fiind ceva firesc în întelegerea rolului noii puteri în lumea exterioara. Cautând sa dezvaluie pericolul latent izvorât din întelegerea abstracta, în afara fortelor si structurilor istorice, a ceea ce ar trebui sa semnifice puterea americana în sine, dar si pentru lumile din afara sa, Niebuhr, pe lânga ca nu crede în nici o „teorie a oamenilor sau natiunilor inocente, perfect pure si idealiste“, considera chiar ca „e o caracteristica a naturii umane, fie în expresia sa individuala, fie în cea colectiva... sa nu exercite puterea fara pericolul de a supraestima puritatea întelepciunii care o dirijeaza“. Asa ca, dupa cum remarca în doua din lucrarile sale fundamentale, „Omul moral si societatea imorala“, scrisa în 1932, si apoi în „Ironia istoriei americane“, publicata prin anii '50 (care astazi e considerata cea mai importanta lucrare asupra politicii externe americane), nici „un grup de idealisti nu au cum sa împinga structura istoriei cu usurinta catre idealul de pace si justitie“ în conditiile în care „fortele recalcitrante din drama istorica au o putere si o persistenta dincolo de credintele noastre“. E o constatare bazata pe studiul experientei istorice concrete si nu pe teoretizarea abstracta a evolutiilor istorice.
Cu alte cuvinte, Niebuhr apreciaza drept axiomatica ideea ca exista întotdeauna o insinuare a intereselor individuale, a intereselor desprinse de morala sau care nu sunt în mod necesar legate de etica si moralitate“ în chiar si cea mai ideala întreprindere si în obiectivele cele mai universale, urmarite în momentele de maxima rationalitate...“, ceea ce aduce inevitabil la „ipocrizie pâna si pe fondul celor mai virtuoase eforturi...“ Ipocrizie, dar si ironie, întrucât experienta americana, marcata la nivel ideatic de un asemenea exceptionalism, a cautat tocmai idealul absolut fara sa-si puna întrebarea daca ar putea fi refuzata de alte forte posesoare ale unor ambitii, interese si reprezentari morale proprii, adesea diferite de cele ale Americii. Dupa cum spune Niebuhr, „e usor sa se uite ca pâna si cea mai puternica natiune sau alianta de natiuni este doar una din multitudinea de forte din drama istorica iar conflictul dintre multe vointe si scopuri, care constituie acea drama, îi da un curs în care e dificil sa se discearna întelesul real“.
Acest „element ironic“, prezent înca de la originile istoriei americane, „poate fi surmontat numai daca idealismul american ajunge sa înteleaga limitele oricarei lupte a omului, caracterul fragmentar al întelepciunii umane, precaritatea oricarei configuratii de putere, mixtura de bine si rau din orice virtute umana“.
De fapt e apelul la echlibru si rationalitate, la întelegerea limitelor de actiune si comportament în politica, la luarea în consideratie a faptului ca indiferent de epoca si de diversii timpi istorici pe care îi parcurgem, încercarea de a controla fortele istorice spre un scop predeterminat trebuie sa tina cont de ideea ca omul, incluzând omul colectiv întruchipat în natiunile puternice este la rându-i produsul acestor forte istorice si ca pâna si cele mai nobile si bune actiuni umane implica o doza de vinovatie“.