Hegemonia stângii românesti
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura politică »
Autor: Bogdan Duca
Politica este poate cel mai putin populara preocupare publica din acest moment. Dar, cu tot regretul pentru cei care spun ca s-au saturat de politica, aceasta este acum un rau necesar, chiar obligatoriu, pentru fiecare cetatean român. Din decembrie 1989 încoace am fost pacaliti la fiecare scrutin electoral cum ca „acum este momentul schimbarii“. În fapt, la nici un scrutin electoral lucrurile nu s-au schimbat. Din 1989 încoace, Frontul Salvarii Nationale a guvernat sau a participat la guvernare, bucurându-se de un capital de încredere electorala ce l-a asezat tot timpul în fruntea celorlalte partide politice.
În mai 1990 Frontul Salvarii Nationale a câstigat alegerile cu 67 % (iau ca etalon rezultatul obtinut la votul pentru Senat). Dupa 2 ani, desi scindat în doua formatiuni politice (FDSN si FSN), a adunat aproape 39 % (la Camera Deputatilor au obtinut 49 % din încrederea electoratului!), FDSN câstigând alegerile si guvernând România în ciclul electoral. În anul 1996, cele doua formatiuni politice mostenitoare ale FSN (numite acum PDSR si USD) au obtinut la Senat 36,44 %. PDSR pierzând alegerile, locul sau la guvernare a fost preluat de catre USD.
În anul 2000, mostenitoarele FSN au obtinut 44,67 % din încrederea electoratului, guvernul fiind alcatuit de catre pedeseristi, deveniti ulterior pesedisti. În anul 2004 este mai greu sa estimam procentajul real obtinut de usedistii deveniti, între timp, pedisti. Oricum, scorul obtinut de cele doua partide mostenitoare ale FSN se apropia de 50 %. Refacerea aliantei dintre cele doua partide fost-feseniste, în anul 2008, a aratat ca cele doua partide, împreuna, au peste 60 % din încrederea electoratului.
Preferintele electoratului pentru candidatii prezidentiali ai partidelor feseniste sunt incontestabile. În 1990, candidatul FSN a obtinut 85,07 %. În 1992, candidatii celor doua partide feseniste totalizau în primul tur 52,11 % din voturile electoratului. În 1996, când fesenistii pierd pentru 4 ani Cotroceniul, scorul candidatilor celor doua partide la un loc era de... 52,79 %. Dar, în 2000, când dupa turul II, fesenistii recuceresc Cotroceniul, în primul tur, candidatii partidelor mostenitoare ale FSN nu obtin decât... 39 %. În 2004, fesenistii s-au bucurat de încrederea a peste 55 %, încercând, în acest calcul, sa nu tinem cont de voturile acordate necugetat de liberali lui Traian Basescu.
Daca este sa tinem cont de voturile acordate familiilor politice ale dreptei si ale stângii, procentajele sunt si ele interesante. În 1990, stânga (incluzând aici si pe ecologisti), a obtinut 86,91 %. În 1992, stânga a obtinut lejer 65,81 %. În 1996, a avut un scor mai slab, de 45,87 %. În anul 2000, însa, Stânga a obtinut 63,62 %. În anul 2004, scorul Stângii a fost de 50,79 %, pentru ca în anul 2008, victoria dtângii sa fie una categorica, de aproximativ 65%. Aceasta în ciuda faptului ca unul dintre principalele partide de Stânga de la noi s-a declarat demagogic (dar inutil! - dupa cum arata statisticile) ca fiind o formatiune politica „de dreapta“.
Ce vreau sa arat cu aceste procentaje, calculate în functie de rezultatele alegerilor din perioada postcomunista? Cred ca este clar: mai întâi vreau sa arat ca electoratul românesc, atât cât a mai ramas interesat de politica, este înca dependent de modelul consacrat de revolutia din decembrie 1989: Frontul Salvarii Nationale. Lipsa de unitate din interiorul fostului FSN, conflictul real dintre diversele factiuni ale Frontului nu au afectat serios încrederea electoratului în acest model politic. De altfel, rupturile din interiorul Frontului nu sunt altceva decât conflicte inevitabile dintre personalitati politice puternice dar deloc diferite. Conflictul dintre Ion Iliescu si Petre Roman nu parasise... cartierul Primaverii. Cât despre ultima mare confruntare din interiorul Frontului, cea dintre Traian Basescu si Adrian Nastase, aceasta a fost foarte bine rezumata de primul, care constata blestemul ce face ca românii sa nu poata alege, la 15 ani de la revolutie, decât între doi comunisti candidati pentru cea mai înalta functie în stat.
Mai vreau sa mai arat si faptul ca Stânga este o realitate atotputernica în viata politica româneasca. Practic, Dreapta politica nu a câstigat niciodata alegerile în România. Cele doua cicluri legislative în care se presupune ca sreapta ar fi fost la putere în România (1996-2000 si 2004-2008) sunt în fapt guvernari de coalitie si rezultatul lipsei de unitate din cadrul familiei doctrinare a stângii românesti. Apoi, nu este locul acum, dar ar trebui facuta si o analiza a coerentei doctrinare a formatiunilor politice de dreapta izvorâte dintr-o traditie politica autentica dar lipsite de vointa de a-si afirma clar propria lor identitate.
Desi lipsita de încrederea electoratului, Dreapta româneasca este la rândul ei victima infiltrarilor si neîntelegerilor. Practic „devierea de dreapta“ a FSN începe sa fie considerata ca fiind o formatiune politica „de dreapta“ (desigur, ma refer la Partidul Democrat-Liberal). La fel, dupa un „stagiu“ în PNL, oameni politici socialisti, precum Teodor Stolojan, devin personalitati ale unei ilegitime moral „drepte“ socialiste. La fel, denumirea de „conservator“ a fost asumata politic si implicit neutralizata electoral de catre una din formatiunile politice satelit ale fostului FSN.
Nu se poate sa nu ne gândim aici la decizia unui grup reprezentativ de intelectuali publici de a sustine Partidul Democrat-Liberal si pe Traian Basescu de pe pozitii de dreapta. Aceasta decizie ar necesita, foarte probabil, o reflectie adâncita. Credinta mea este, cum am aratat si cu alte ocazii, ca buna parte dintre ei sunt victimele clivajului stânga-Dreapta, asa cum a fost el conceput în Piata Universitatii, Stânga însemnând sustinerea lui Ion Iliescu iar dreapta integrând pe toti opozantii presedintelui din acea vreme. Blocati de ura împotriva lui Ion Iliescu, nu au reusit sa vada ca cel pe care îl sustin nu este altceva decât un produs tipic al Stângii politice postcomuniste concepute în laboratoarele Frontului Salvarii Nationale. Teama de Ion Iliescu i-a determinat sa sustina un fost înalt functionar al Statului comunist si înalt demnitar al României feseniste. De ce? Greu de spus. Pentru unii din acesti intelectuali publici, cu luari de pozitie libertariene, nu a fost nici o problema ca, la cererea Presedintelui Basescu, sa accepte sa devina înalti functionari ai Statului si participanti activi la mentinerea unui status-quo birocratic, din care numai criza economica si Fondul Monetar International par a mai vrea sa ne trezeasca.
Miturile anticomunismului românesc sunt confiscate de catre aceeasi stânga atotputernica, care a dovedit ca stie sa manipuleze eficient memoria Pietei Universitatii sau sa speculeze demagogic necesitatea unui proces real al comunismului românesc. De ce se întâmpla toate acestea? Motivele sunt simple: conflictele din interiorul stângii, unde prezenta personalitatii lui Ion Iliescu este una puternica, constituind o amenintare pentru noul lider, Traian Basescu. Pe de alta parte, zdrobirea prin compromitere a Dreptei românesti va preveni orice încercare de reforma a clasei politice si implicit orice încercare de normalizare a acesteia. Practic, Dreapta româneasca, atât cât va mai exista, este silita sa „joace“ dupa regulile impuse de Stânga si, implicit, sa fie condamnata la ineficienta.
Care sunt aceste caracteristici ale politicii de stânga? Un aparat al Statului foarte greoi si supradimensionat, cheltuind tot timpul mai mult decât îi este necesar. Un Stat greoi, incapabil sa administreze România, profitând de cresterea economica produsa de mediul de afaceri si dependenta de acesta în momente de criza. Un Stat care solicita taxe si impozite si sanctioneaza neplata acestora, dar incapabil sa ofere serviciile si protectia pentru care aceste impozite sunt platite. Mediul politic este unul îmbâcsit si supradimensionat, iar politicile de stânga nu fac nimic pentru normalizarea acestuia. Putem asista cu toti la tragedia reprezentata de guvernul Boc, incapabil sa faca reforma institutionala si obsedat doar de propria sa supravietuire. De luni de zile mediul de afaceri din România, în loc sa fie protejat, este taxat cu scopul întretinerii unui Stat ce nu poate sa ofere nimic în schimb.
Orice investitor privat din România este condamnat sa întretina prin taxele si impozitele sale un numar absurd de mare de functionari publici inutili. Inutili? Cea mai buna dovada este aceea ca printr-o decizie de guvern s-a decis ca toti functionarii publici pot fi trimisi în cursul lunii octombrie într-un concediu de 10 zile fara plata, aceasta perioada în care Statul birocratic intra în vacanta fiind considerata nu numai lipsita de pericol pentru bunul mers al tarii ci si o mai mult decât necesara economie bugetara.