Un carturar ardelean
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
„Statornic in viata, in opinii, in prietenie. Statornic cu sine insusi. De un echilibru pe care l–as numi atic, daca n–ar fi inscris in gena intelectualului ardelean, masurat in judecati si, deopotriva, in infatisarea lor catre lume intr–o lume a nemasurii. Constantin Cublesan iti da nostalgia vremurilor de glorie ale acestui spatiu bântuit inca de patima carturariei. Un echilibru pe care l–a pastrat deopotriva, in scrierile sale critice, in romanele sale si chiar in sfiala delicatelor sale poeme“ – scrie Horia Badescu in „Steaua“ despre „prietenul meu (…) de o bunatate funciara, scriitorul acesta demn de profesiunea lui, barbatul acesta distins si puternic, care da mereu senzatia ca ai de ce sa te sprijini“.
La cei 70 de ani ai sai (n. 16 mai 1939), Constantin Cublesan continua si supravegheaza cu o tenacitate exemplara santierele de lucru in care schimba si experimenteaza neobosit instrumentele prozatorului fantast despre lumi inexistente (SF) ori in romane realiste de tip ardelenesc, cu ale istoricului literar si cronicarului curios de evolutia literaturii de la inceputuri si pâna azi, cu pana subtire a poeziei ori povestitorului pentru copii, precum si cu ale exegetului unui domeniu atât de viu si flexibil cum este dramaturgia istorica si contemporana. Titlurile si domeniile pe care le imbratiseaza opera sa indica in acest intelectual atic si ardelean un spirit enciclopedic: foarte actual tocmai prin „anacronismul“ lui in epoca specializarilor din ce in ce mai inguste. Directia principala, trasatura definitorie ce aduna intr–un sir coerent si inteligibil aceasta diversitate centrifuga si oarecum deconcertanta de preocupari o constituie, cred, o secreta pasiune pedagogica a instructiei si instruirii didactice, o instruire a lui insusi si, totodata, a celorlalti, a lumii prin care trece si care il inspira prin toate formele ei de manifestare. Recunoastem in acest substrat ori zacamânt al personalitatii urma indelebila a dascalismului ardelean, ardoarea carturareasca si umana a unui lung sir de carturari si dascali transilvaneni in descendenta carora mi se pare a veni Constantin Cublesan. „Meseria“ vietii sale civice, aceea de redactor si responsabil prin vocatie la cele mai importante reviste si institutii ale Clujului cultural este ea insasi o intrupare a aceluiasi profil pedagogic si didactic ce–si pune pecetea echilibrului si al bunului simt pe mai tot ce a scris si scrie acest scriitor prolific fara ca o atare calificare sa includa vreo umbra de repros ori sens pejorative. Din contra, prolificul Constantin Cublesan este autorul unor scrieri pline de acribie stiintifica, documentate minutios, temeinice si echilibrate in judecati in urma desfacerii largi a dosarelor pe care le deschide. Un exemplu elocvent in aceasta privinta este si studiul intitulat „La mormântul lui Aron Pumnul“ („Steaua“ nr.6/ 2009), fragment din volumul „Elegiile funerare“, in curs de elaborare. „Putini, chiar foarte putini dintre marii scriitori ai lumii, luând in considerare mai ales pe cei romantici, au debutat in literatura – constata C. Cublesan – sub semnul elegiacului panegiric, incheindu-si opera in aceeasi perspectiva de nostalgica reverie asupra mortii. De la poezia scrisa „La mormântul lui Aron Pumnul“ (1866) si pâna la „Mai am un singur dor“ (1883), conceputa in ultimul an al deplinei sale facultati creatoare, opera poetica a acestuia se aseaza, in liniile sale dominante, fara a fi nici univoca, nici monotona, cu atât mai putin stereotipa pe coordonatele filozofice ale meditatiei asupra mortii, ale relatiei viata–nefiinta (…), facând sa vibreze corzile unui pesimism prea putin fatalist totusi, trait viguros, cu un dor de viata ce a dublat in permanenta acel, atât de specific expresiei sale, dor de moarte“. Desi face greu de recunoscut originalitatea poetului de mai apoi, meditatia scolareasca asupra mortii din panegiricul elegiac al debutului lasa totusi sa se desluseasca faptul ca „adolescentul de numai 16 ani isi avea personalitatea distincta (…), o predispozitie intuitiva pentru temele majore ale existentei universale.“ Cel putin din acest fragment, teza lui C. Cublesan indica in Aron Pumnul nu doar pe primul mare profesor al gimnazistului cernautean, dar si pe cel dintâi, decisivul mentor literar al poetului, inainte de a fi „preluat“ de Maiorescu si promovat de Junimea si „Convorbiri literare“. Restitutia aceasta, nespectaculoasa, dar temeinica, ne ajuta pe de alta parte sa intelegem nu doar rolul major al subapreciatului Pumnul in evolutia viitoare a poetului, dar si functia de catalizator a acestuia precum si exercitarea de catre acelasi a unei influente uriase, de adevarat pedagog al destinului eminescian – daca ne putem exprima astfel. Dupa lectura acestui fragment putem spera, intr–un viitor pe care–l va decide septuagenarul Constantin Cublesan, ca vom avea in „Elegiile funerare“ o pasionanta si utila carte de invatatura pe seama celui mai mare poet roman si a primului sau invatator.
Intâmplari dintr-o cafenea
… Actiunea se petrece la Pitesti. In poetica urbe a lalelelor poposesc poetii bucuresteni Paul Vinicius si Dan Mircea Cipariu cu un scop bine precizat: ei „au vitaminizat la Pitesti una dintre serile lunii martie, consacrata Festivalului Primavara Poetilor“ – noteaza „Cafeneaua literara“. Si, pentru cine nu stie: „Primavara Poetilor, festivalul nascut acum cinci ani in Franta si dedicat poeziei, ajunge in fiecare an si in urbea lalelelor, careia de multa vreme ar fi trebuit sa–i spunem urbea poetilor…“ Asadar, vin in urbe acei poeti metropolitani ca sa „vitaminizeze“ anemica, devitaminizata populatie pitesteana, citesc ei cu multa tragere de inima „o poezie scrâsnita, a fiintei care pare sa–si traiasca ultimele clipe sub ghilotina sociala, o poezie a eu–lui instrainat si pus la zid de cuceririle tehnologice si politichia zilei“, pun si de–o „proiectie video–poetica“ in deschiderea lecturii lui Cipariu, „basca prezervativul care se plimba de voie si in pielea goala printr–o poezie a lui Vinicius“, dar toate aceste ingenioase cârlige destinate sa agate si sa trezeasca publicul adormit al urbei se vadesc, spre dezamagirea organizatorilor, zadarnice: nesimtitoare la valorile stilistice si emotionale ale prezervativului care „alearga in pielea goala“ din poezia lui Vinicius si surda la sonurile dodecafonice din „poezia scrâsnita a fiintei“ a lui Cipariu, populatia receptoare pitesteana, complet apoetica, declara cu o opacitate strigatoare la cer: „Asta nu e poezie, domnule!“ In consecinta, reactia de refuz a unei parti dintre ascultatorii care n–au gustat spectacolul merita chelfaneala ce urmeaza din partea „Cafenelei literare“: „Este insa normal ca poeziile bune sau spectacolele bune sa trezeasca reactii de respingere in aceia care nu au organ pentru ele. Ca sa simti savoarea piersicilor ai nevoie de papile gustative. Dar pentru ca nu le avem cu totii, noi dam vina pe piersici! Nu este pentru prima oara când trebuie sa acceptam ca citim poezie si la pereti…“ In fata tristei realitati oferite de cei fara organ n–avem ce face, trebuie sa ne resemnam: „Atât ii duce mintea“ – incheie „Cafeneaua literara“ mica sapuneala a prostilor de ascultatori care nici „papile gustative“ n–au si nici „organ“ pentru minunata poezie „scrâsnita“ nu poseda. Acuma, chestia cu „papilele…“ e de tot relativa si neconcludenta: piata e plina de piersici fara gust pe care nu le poti mânca tocmai pentru ca dispui de „papile gustative“! Asa si cu poezia si cu papilele ei gustative: mi se pare ca „organul“ se cade echitabil impartit intre emitator si receptor. Altminteri, vorbim cam anapoda despre frumoasa poezie „scrâsnita“ a „eu–lui pus la zid“: polisemantismul limbii române face ca sa fim macar suspiciosi fata de o poezie calificata drept „scrâsnita“, care numai o lauda nu poate fi. Din contra, o poezie „scrâsnita“ e ca un cui plimbat pe o tabla ruginita: emite sunete pe care „organul“ nostru auditiv le percepe in mod neplacut. Daca nu–i un eufemism peiorativ, poezia „scrâsnita“ sau caznita sau silita poate fi chiar poezie proasta si atunci e inevitabil sa o recitam la pereti. Si peretii au urechi. Dar ca sa nu mai lungim vorba, sa citim o poezie din acestea scrâsnite ca sa intelegem de ce „nu este prima oara când trebuie sa acceptam ca citim poezie si la pereti“ cum se plânge „Cafeneaua literara“ denuntând cu tarie estetica „reactia negativa fata de actul cultural“. Intr–un „Declic“ de Dan Mircea Cipariu citim aceste scrâsnete: „…mereu pregatit pentru tragere si limbaj / mereu pregatit pentru gândirea categoriala / cu un soare spart / cu o traire sparta / nu mai pot sa despart / inima ta de a mea / dulcineea / dragostea e un soare detonat in encefal.“ Acestea si celelalte mi–au amintit o celebra vorba a lui Alexandru Piru despre un soi de poezie fara organ: „asta–i zeama de creier, domnule!“ Regretatul istoric literar voia sa spuna ca poetul cu pricina, un ins inteligent si instruit, poate convoca in poezia lui, postmoderna si textualista, si pe Dulcineea din Toboso, si Fuga din Egipt, si intelepciunea latinilor si ruleta ruseasca si cu toate acestea productia lui sa vadeasca o flagranta absenta a organului vital, atât de inefabil pe care, fireste, nimeni nu l–a vazut, dar pe care chiar si peretii il simt. In fine, pentru ca poezia cu „prezervativul care se plimba de voie si in pielea goala“ sa nu mai sufere raceala „peretilor“ pitesteni, se pot gasi si locuri mai nimerite, mai receptive: 2 Mai, Vama Veche s.a. Altminteri, in „Cafeneaua literara“ exista o puzderie de produse lirice menite sa satisfaca gusturile tuturor clientilor atât de diferiti care poftesc s–o viziteze ca pe o cafenea ce se respecta. In ce ma priveste, aleg din bogata productie lirica a „Cafenelei…“ aceasta mica bijuterie parabolica despre o lume intoarsa pe dos a lui Gheorghe Grigurcu: „Astfel au fost invatati a umbla / hipopotamul pe frânghie / pestele pe sosea / rândunica la fundul apelor / fluturele in maruntaiele pamântului / omul pe tarâmul de dincolo“ („Astfel au fost invatati“).