Pretul rabdarii
articol aparut in Cultura, nr. 237 din 2009-08-20» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Daca e sa vorbim despre viata politica si sociala de la noi, nu cred sa existe ceva care sa nu se mai fi intâmplat; si nu doar o data! De vina e, desigur, si memoria noastra scurta si superficialitatea cu care tratam intâmplarile din jurul nostru. Ne pomenim mereu in fata unor erori pe care le-am facut de repetate ori, dupa cum ne surprind situatii pe care nu demult le-am depasit; adevarul este ca ne-am specializat in a descrie raul fara sa-i cercetam cauzele reale. Ne-am impacat cu gândul ca altii sunt de vina: popoarele migratoare, imperiile vecine, turcii, ungurii, rusii, fascistii, comunistii, oricum „trista mostenire“, Fondul Monetar, birocratii europeni, cei ce ne-au cumparat tara si cei ce n-au vrut inca sa cumpere ceea ce a mai ramas s.a.m.d. Sigur este ca inca nu am ajuns la una dintre concluziile importante: ca raul este in noi insine, iar in climatul de astazi, el prolifereaza cu tenacitatea unei maladii incurabile. Chiar si presedintele patriei are certitudinea ca traim intr-o tara muribunda si, probabil, curând ni se va comunica si cum i se vor organiza funeraliile. Caci in acest spatiu in care nici viata, nici moartea nu sunt luate in serios, funeraliile ocupa un loc de seama in existenta noastra. O faceau, cum se stie, cu mare succes si strabunii nostri daci. Altfel, ne este dat sa traim o viata palpitanta, incât adesea lumea se intreaba: unde-i mai bine, dincoace sau dincolo? Iata, bugetarilor li s-a pregatit ceva, evident, din prea multa grija pentru ei: un concediu de zece zile, obligatoriu si fara plata. Cu multi ani in urma, când Raposatul a decis sa achite datoria externa, mizeria atinsese proportii comparabile cu cele de astazi. Pe atunci, intr-o rubrica din Tribuna – revista la care lucram –, am propus sa ne platim locul de munca pentru ca, nu-i asa?, „munca l-a creat pe om“. Asa cum era de asteptat, textul nu a aparut, in schimb, am fost chemat la Comitetul judetean de partid, criticat, amenintat chiar cu pierderea locului de munca. S-a ivit mai târziu o alta ocazie sa tiparesc totusi propunerea respectiva. Caci depindea foarte mult de cenzori. Cei batrâni erau mai intelegatori, pe când cei tineri nu aveau mila, isi aparau cu indârjire postul pe care se gaseau. Cine sa-si fi imaginat ca, peste ani, si, mai ales dupa o revolutie, ideea privind platirea de catre angajati a locului de munca va fi iarasi de mare actualitate? Guvernul de astazi, compus, in buna traditie, tot din „oameni politici“, face si desface agentii, salarii, obsesia economiilor fiind la inaltimea incompetentei lui. Pe de alta parte, grija tuturor chematilor si nechematilor pentru banul public frizeaza ridicolul. De ce se planteaza arbusti si flori pe marginea bulevardelor? De ce s-au adus pasari in Cismigiu? De ce avem ceasuri care functioneaza? Dupa ce au distrus bucuria unor performante culturale sau sportive, e bine sa ne lipsim si de putina vegetatie care tulbura uniformitatea unui oras mohorât, cu oameni mohorâti. Se fura demult, cu acte bine intocmite, mai ales in momentele acestea de vigilenta generala. Sa ne impiedicam in niste biete lebede? „Este in lumea politicienilor nostri o manie de a considera tara ca un bun al lor propriu asupra caruia pot face tranzactii“, observa cu un secol in urma C. Radulescu-Motru. Oricum, zeci sau sute de mii de oameni urmeaza sa fie dati afara. Nu se stie când si nici pe ce criterii. Probabil ca politice. Prin urmare, nimeni nu lucreaza, toti se afla sub semnul aceleiasi amenintari, mai ales ca ceea ce este valabil astazi, mâine nu va mai fi. Si tot asa. O asteptare penibila, din care nimeni nu intelege nimic. Statul isi face simtita autoritatea doar prin foame si frica. In promisiuni nu mai crede nimeni. Aveti rabdare, se reformeaza! Si asta se aude cam de peste o suta de ani, de când ne si aflam in criza, iar moravurile locului, obiceiurile proaste, in loc sa se corecteze se extind, caci tara a cazut pe mâna diletantilor. De fapt, câta vreme se pot cumpara diplome, doctorate, titluri stiintifice, la ce ne mai trebuie scoala adevarata, specialisti adevarati in pas cu lumea? Iar apoi, cum poti pune in practica o reforma, chiar daca ar fi foarte serioasa, din moment ce lipsesc banii si oamenii pregatiti la nivelul exigentelor timpului in care traim?
Azi suntem certati pentru justitie si coruptie, mâine, cei din U.E. ne vor critica probabil pentru numarul mare de analfabeti la propriu. Au iesit in strada pâna si politistii care strigau cât ii tineau plamânii: „Hotii!“. Fara indoiala ca stiau ei ce spun, dar ca urmare a felului in care sunt tratati, una dintre obsesiile nationale, coruptia, va capata nuante noi. Sunt convins ca politistii vor gasi o solutie ca sa-si rezolve plata chiriilor. In România, unde „oamenii politici“ decid totul, nu se pune o clipa macar in discutie ideea pastrarii performerilor, a profesionistilor, nici cât pe vremea Raposatului. De altfel, cu ei ar fi mult mai greu caci nu ar putea fi conservate cu atâta folos toate defectele comunismului, aceasta atât de rentabila sursa de trai si izvor nesecat de cariere de mare succes. In trecut, incompetentii se numeau activisti de partid si, din moment ce, asa cum prevedea Constitutia, Partidul Comunist Român era forta politica conducatoare, meseria de activist ajunsese sa fie cea mai importanta: activistii nu aveau idei proprii, se multumeau sa transmita ordinele,“indicatiile“ caci numai in acest fel puteau supravietui. Exact cum se intâmpla si astazi deoarece, incet si sigur, partidele au fost privatizate. Dar daca suntem condusi de activisti diletanti, daca privatizarea partidelor a fost posibila, vina este a celor ce au permis acest lucru. Prin urmare, din atâta superficialitate si lipsa de raspundere putea sa iasa o alta clasa politica? In conditiile in care „alegatorii“ si-au delegat raspunderea, iar telegeniile patriei, in asteptarea unui nou stapân, au ajuns sa-si plânga de mila, nu avem de ce sa ne miram ca suntem unde suntem. Zilele trecute a retinut atentia natiei o bona care-si batea copiii. Mare revolta mare intr-un spatiu in care „bataia este rupta din rai“! Dar in acest caz, autoritatile statului s-au pronuntat foarte repede: „rele tratamente aplicate minorului!“. Pe cei ce ne conduc, nu am avea dreptul sa-i condamnam pentru „rele tratamente aplicate tarii“ deoarece, in ciuda a tot ce se vede sau se stie, ei si partidele lor domina sondajele. Vorbind despre acestea, un sceptic mi-a amintit o intrebare a inteleptului biblic: Cine poate corecta ce a facut Dumnezeu strâmb? Cu toate acestea, nu sunt convins ca spusele Eclesiastului ni se potrivesc in totalitate. De cele mai multe ori am avut chipul conducatorilor nostri. Am fost lasi o data cu lasii, ticalosi o data cu ticalosii care ne-au condus. Dar au fost si multe momente in istorie in care am avut curaj si demnitate. Suntem un popor gregar si avem de strabatut un drum dificil pâna la ceea ce se numeste solidaritate. Deocamdata, din nefericire, in acesti ani de nelinistitoare criza, trebuie sa fim constienti ca pastorii nostri nu sunt decât expresia defectelor noastre.