William Golding. Complexitatea aparentei simplitati

articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

„Vad sau încerc sa vad si sa interpretez într-un mod special anumite situatii în care se pot gasi fiintele umane. Daca acesta e modul în care le vede toata lumea, atunci nu are nici un rost sa scriu si o carte, ajunge doar sa privesc“, afirma William Golding. Fara îndoiala, aceasta afirmatie are gradul ei de utilitate în încercarea de a întelege metoda de creatie a scriitorului britanic, dar ea nu înseamna nicidecum ca autorul „Împaratului mustelor“ ar fi modelul prin excelenta de romancier experimental sau de specialist în filosofia ideilor. Caci Golding porneste mereu de la formele consacrate – si recunoscute ca atare – ale romanului englez ori ale alegoriei, tinând seama si de morala si modelele de comportament iudeo-crestine. Tocmai de aceea, unii critici l-au considerat un autor oarecum conventional, în vreme ce altii n-au ezitat sa-l apropie de H. G. Wells în ceea ce priveste perspectiva generala pe care, ca om de litere, alege s-o adopte în cartile sale. Numai ca, spre deosebire de Wells, Golding nu crede în eficienta tehnicii, neezitând chiar sa sugereze impasul în care omenirea poate ajunge din cauza acesteia. De aici si marile teme ale creatiei sale, mai cu seama caderea (decaderea) omului, oricând posibila, plus explorarea abisului aflat dincolo de inocenta copilariei, dovezi, toate, ale unei prapastii tot mai evidente (si cu atât mai evidenta într-un secol marcat de doua conflagratii mondiale!), între om si divinitate. Toate aceste caracteristici devin, însa, clare, abia dupa ce cititorul trece de unele capcane pe care subiectele cartilor lui Golding le implica, atât „Lord of the Flies“ (1954), cât si „The Inheritors“ (1955), iar atunci poate fi analizata tehnica aluziva si capacitatea scriitorului de a uni, în acelasi impuls creator, imagini ale trecutului cu semnificatii ale unui prezent marcat pentru totdeauna de ororile celui de-al Doilea Razboi Mondial si mai cu seama de cosmarul Hiroshimei, dar si de a sugera capacitatea umanitatii de a renaste.



Sintetizând în mod original o serie de influente ale lui Homer sau ale Sfântului Augustin, cu altele, trimitând la temele prozei lui John Bunnyan, Daniel Defoe, Joseph Conrad sau Albert Camus, William Golding se dovedeste a fi, la o lectura atenta, unul dintre cei mai completi romancieri britanici ai epocii postbelice si, fara îndoiala, cel care si-a câstigat de timpuriu o celebritate de invidiat. Dar, contrar parerii comune, drumul spre celebritate nu a fost nici atât de simplu si nici atât de scurt, câta vreme „Împaratul mustelor“, cartea de care numele îi este, probabil, cel mai legat, a fost refuzata de nu mai putin de douazeci si una de edituri, abia apoi manuscrisul ajungând la Charles Monteith de la „Faber & Faber“, primul editor convins imediat de valoarea textului si cel care, de altfel, îl va si publica, neezitând sa-l promoveze pe autor, cu toate ca primele recenzii au avut un ton indecis în cel mai bun caz, exemplul prin excelenta fiind reprezentat de însusi Walter Allen, cel care, desi aprecia „calitatile de povestitor“ ale lui Golding, considera subiectul si constructia personajelor „mai degraba neplacute si nu întru totul convingatoare“. Tendinta aceasta indecisa a dominat, o vreme, si cercurile literare americane, de unde, însa, în doar câtiva ani, va veni si consacrarea deplina a romancierului si a acestei carti care, deja în 1959, ajunsese sa înlocuiasca, în preferintele publicului cititor, „De veghe în lanul de secara“, de J. D. Salinger, care, pâna atunci, dominase autoritar lecturile (si vânzarile de carte) de peste Ocean.  
Subiectul romanului, extrem de cunoscut, naufragiul unui grup de copii pe o insula pustie, a fost interpretat, nu o data, drept aventura de initiere a acestora într-o lume ale carei reguli le stabilesc – sunt siliti sa le stabileasca – singuri, în linia scrierii lui Ballantyne, „The Coral Island“ (1857), iar alteori ca o replica la povestea supravietuirii lui Robinson din romanul lui Daniel Defoe. Desigur, detaliile sunt fundamental diferite, câta vreme povestea din „Împaratul mustelor“ este plasata într-un context modern, postindustrial si, mai ales, postapocaliptic: copiii ajung pe insula ca urmare a accidentului suferit de avionul care îi evacua din Anglia, dupa o catastrofa ale carei amanunte nu sunt precizate pâna la capat. Insula unde ajung acestia pare a fi situata în Oceanul Pacific sau Indian, iar totul se desfasoara pe fundalul sumbru al unei foarte posibile catastrofe atomice care afectase lumea pâna atunci civilizata. Imediat dupa debarcarea fortata pe insula, copiii se dovedesc a fi (înca) profund legati de valorile lumii din care provin, astfel ca, la început, încearca sa se organizeze democratic si sa impuna o anumita diviziune a muncii. Ralph e ales conducator si paznic al focului menit a le aduce ipotetica dar mult dorita si asteptata salvare, secondat fiind de istetul dar, spre ghinionul sau, bondocul Piggy si de sensibilul Simon. Numai ca aceasta forma de organizare va fi rapid pusa sub semnul întrebarii de actiunile brutale si negândite ale lui Jack si ale grupului sau de vânatori care, aproape pe nesimtite, ajung sa practice ritualuri de o cruzime inimaginabila, desprinse parca din obiceiurile triburilor primitive si chiar, nu o data, depasindu-le cu mult. Tocmai ei sunt cei care încep sa venereze „fiara“, capul unui porc, ce primeste, astfel, o valoare totemica negativa. De aici si titlul cartii, numai ca trebuie sa tinem seama si de semnificatiile mai profunde ale sintagmei, deoarece, se stie, ea se refera si la imaginea lui Beelzebut, a diavolului, venita pe filiera credintelor iudeo-crestine, dar, deopotriva, la cea a lui Zeus însusi, asa cum era el cunoscut în lumea greco-romana, având, pe lânga alte atribute, si pe acelea de „stapân al mustelor si al mortii“, nefiind, însa, exclusa, daca tinem seama tocmai de tehnica aluziva pe care o mentionam deja, nici o posibila trimitere la dansurile si incantatiile dionisiace, pe care Golding le cunostea foarte bine. Iar daca, la început, Ralph si apropiatii sai privesc figura totemica a împaratului mustelor a fi doar capul retezat al unui porc si nimic altceva, convingerile tuturor si mai ales ale lui Simon se vor schimba o data ce actiunile lui Jack si ale vânatorilor devin din ce în ce mai crude si mai violente, unii dintre copii ajungând sa traiasca, în unele momente, parca sub fascinatia malefica exercitata de „fiara“, nefiind capabili sa i se sustraga. Astfel ca moartea lui Simon si vânarea lui Ralph de catre grupul lui Jack nu mai surprind, practic, pe nimeni, fiind previzibile înca de când lucrurile începusera sa scape de sub control, iar extrem de fragilul sistem democratic initial sa se destrame.
Finalul romanului, acuzat, de unii critici, de superficialitate – notele de deus ex machina neputând fi negate – aduce o noua impunere a ordinii, în termenii lumii adultilor, pe insula stapânita de copii. Numai ca, la o lectura atenta, Golding se dovedeste a fi, si în ceea ce priveste aceasta varianta de final, un romancier atât de simplu, încât devine extrem de complicat: ofiterul de pe vasul ajuns pe insula tocmai a întrerupt partida de vânatoare condusa de Jack, a carei victima sigura ar fi fost Ralph. Dar vasul e un crucisator aflat si el la vânatoare... si tot o vânatoare de oameni, mult mai elaborata, e drept. Si atunci, cine îi va salva pe adulti si cum va mai putea fi salvata lumea celor mari în aceste conditii? Finalul nu reprezinta, deci, un facil happy-end, ci aduce o neasteptata nota de alegorie meditativa, bazata, în mare masura, pe ironia retrospectiva a autorului, convins, si aici, ca si în „The Inheritors“, ca o a doua cadere a omului, cu consecinte chiar mai grave decât cea biblica, este oricând posibila. Romanul se dovedeste, astfel, a fi un adevarat tur de forta, combinând perfect bogatia vizuala a simbolurilor cu observatia deprinsa din proza realista, pe fondul mitopoetic asociat, în general, cu mitul si alegoria, Golding reusind sa faca, la nivelul prozei, ceea ce un T. S. Eliot, de exemplu, facuse în poezie. Caci „Împaratul mustelor“ convinge la mai multe niveluri ale interpretarii, functionând si ca un veritabil document contrar pentru o posibila istorie a ideilor consacrate cu privire la modernitate si la valorile acesteia, proza lui William Golding dovedindu-se a fi mult prea complexa pentru a putea fi redusa la o interpretare unica si schematica, depasind atât domeniul antropologiei sau psihologiei primitive, cât si pe acela al unei simpliste alegorii politice, personajele sale, chiar copii fiind, trecând dincolo de notatia caracterologica de natura sa simbolizeze doar eternele tentatii ale luptei pentru putere.   

---