Delir absolut si luciditate relativa în tenis
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura sportului »
Autor: Valentin Protopopescu
Cînd te implici emotional si te declari public fan neconditionat al cuiva, chestia asta te responsabilizeaza. Prin urmare, dupa zecile de articole în care l-am elogiat pe Rafael Nadal si l-am criticat pe Roger Federer (sau mai curînd imaginea sa, creionata cu delirium tremens de o majoritate covîrsitoare a gazetarilor sportivi), marturisesc ca-mi vine fizic greu sa mai semnez un text dupa victoria de la Wimbledon a elvetianului. Mi-e dificil sa fiu obiectiv si mi-e aproape imposibil sa disociez între admiratia fata de Nadal si antipatia contra constructiei mediatice realizate în numele sportivului din Basel. Dar voi încerca sa-mi tin sub control umorile, tocmai pentru a putea analiza lucid ceea ce se întîmpla astazi la vîrful tenisului mondial. Atîta cît pot.
La 11 mai anul curent, Rafael Nadal se situa pe primul loc al clasamentului ATP, cu 15.360 de puncte. Îl urma, la mare distanta, Roger Federer, cu 10.170 de puncte. La acea data, ibericul parea de neoprit. Cîstigase Australian Open, într-o finala memorabila cu sportivul din Tara Cantoanelor. Facuse finala la Rotterdam, în sala. Cîstigase Indian Wells, pe dur. Facuse sfert de finala la Miami, tot pe hard. Cîstigase Monte-Carlo, Barcelona si Roma, toate pe terre-battue. Urma Madridul. Pe zgura, la el acasa. Si Roland Garros-ul, tot pe zgura. Acolo unde era stapîn de patru ani încoace. Apoi Queen's-ul si Wimbledon-ul, pe gazon, o suprafata pe care începuse sa o cunoasca si sa o stapîneasca la nivelul de sus al performantei. Într-adevar, cine putea sa-l opreasca pe El Rey Nadal?
Dar la 13 iulie 2009, clasamentul ATP arata astfel: pe primul loc Federer, cu 11.220 de puncte, pe doi Nadal, cu 10.735 de puncte. Între timp, Fedexpres a facut dubla ce-i parea pururi inaccesibila, Paris-Londra, iar liderul ATP de pîna mai ieri si omnipotentul nou stapîn al tenisului profesionist a pierdut clar finala de la Madrid chiar în fata lui Roger Federer, a fost eliminat surprinzator în optimi la Roland Garros, declarînd apoi forfait la Queen's si Wimbledon. Ce s-a întîmplat într-un interval de doar saizeci de zile, astfel încît cel care în primele cinci luni ale anului avea un palmares de 37 la 3 sa înregistreze în prezent un scor de 44 la 5, ce l-a retrogradat pe pozitia a doua a ATP Rankings? Caci este evident ca s-a petrecut ceva devastator, o zguduire fara precedent consumîndu-se si aruncîndu-l pe spaniol de pe culmea gloriei în abisul incertitudinii... O incertitudine care seamana, din pacate, cu cea traita dramatic de Björn Borg în 1981, dupa finala pierduta la Wimbledon în fata lui McEnroe. Atunci, John McEnroe declarase ca l-a simtit pe suedez usurat de imensa povara a victoriei permanente. Asa si acum, la Nadal? Un început al sfîrsitului? Sper ca nu e cazul, desi norii negrii adunati deasupra frumosului atlet spaniol asta par sa anunte. Nu-mi doresc asa ceva si sper din tot sufletul ca Rafa al meu si al milioanelor de suporteri din întreaga lume sa-si revina, sa revina si sa-si recupereze primul loc, pe care-l merita cu vîrf si îndesat, ca urmare a muncii lui titanice si a daruirii totale pe teren, iar nu ca rezultat al unui talent de geniu daruit aleator de mama natura – cum e cazul lui Federer. Întrebarea este daca va mai putea...
Desigur, lui Roger Federer i se cuvin toate laudele si întreaga admiratie. A triumfat, în fine, la Paris, apoi si-a recucerit coroana pe iarba londoneza, batînd recordul de 14 titluri de Grand Slam ce parea intangibil acum cîtiva ani, cel detinut de „Pistol“ Pete Sampras. Mai mult, a revenit pe tronul profesionistilor, pe care-l detinuse timp de patru ani la rînd si de pe care fusese alungat ragaz de 46 de saptamîni de acest insolent june iberic. În plus, este în forma si ameninta cu noi recorduri uimitoare. Întrebarea se pune din nou, si pentru elvetian: cine îl poate opri acum?
Noutatea, în afara caderii nadaliene, este ca finala de pe gazonul de la All England Club ne-a revelat un nou Andy Roddick, nascut din propria-i cenusa de acest magician pe nume Larry Stefanki. Actul ultim de la Wimbledon si mai ales setul de la urma, încheiat cu un neverosimil 16-14 în favoarea lui Rodger, au însemnat apogeul unui jucator ce s-a putut reinventa integral, jucînd un tenis magnific, deloc bazat pe traditionalul si limitatul stil serviciu-voleu, un jucator care a redescoperit farmecul, placerea si eficienta altor lovituri, ca reverul slaisat si liftat, lobul cu lift si stop-voleul. Sigur, nu pot fi de acord cu Cristian Tudor Popescu, care, mirîndu-se si el de revenirea americanului, afirma ca acesta a evoluat de la statutul de „ciomagar“ al tenisului la cel de „rafinat“. Astfel, e fals ca înainte Roddick nu folosea bine slaisul ori ca avea un voleu deficitar. În schimb, ceea ce a reusit Stefanki a fost sa-l remotiveze pe iancheu, sa-l înraiasca la modul constructiv, sa-l determinte sa practice total acest sport si, mai ales, sa duca schimburi lungi de mingi, sa joace cu rabdare de pe fundul terenului. Cît priveste explicatia lui CTP pentru momentul în care s-a facut diferenta în finala, ea e naiva, daca nu tendentioasa: atacînd, Andy l-a luat ca tinta pe Federer, lovindu-l cu mingea în piept, iar acest gest l-a costat titlul caci, nu-i asa, la Wimbledon doar lorzii triumfa, ori poate numai heruvimii tenisului. Dar astea sînt prostii, îndeosebi atunci cînd miza este asa de mare si mai ales în conditiile în care Federer îl conducea cu un zdrobitor 18-2 în întîlnirile directe pe american. Cînd asupra ta apasa o astfel de gigantica presiune psihica, nu te mai gîndesti la vremurile cînd tenisul era un delicat tea o'clock party, ci te aperi dupa cum îti dicteaza instinctele...
La rigoare, meciul l-a pierdut Andy în tie-break-ul setului doi, cînd a condus cu 6-2, nefiind apoi în stare sa fructifice nici una dintre cele patru mingi de set. Cu doua seturi la zero în spate, încrederea americanului ar fi sporit, iar lui Federer nu i-ar mai fi fost la fel de usor sa faca puncte cu nemiluita direct din serviciu (50 de asi fata de 27).
Spuneam mai sus ca în tenisul de elita s-a petrecut ceva extrem de curios. Campioni aflati în vîna au capotat brusc, iar tenismani aflati la pamînt au renascut din propria-le cenusa. De ce? Oare pentru ca Roger Federer este „cel mai mare jucator al istoriei tenisului“ si nu se putea ca imensa lui valoare sa fie pusa în umbra de insi doar muncitori si determinati, cum este cazul lui Nadal? Nu, fireste ca nu. În situatia spaniolului, succesul a coincis cu un extraordinar travaliu de constructie personala, step by step. La Rafa totul a fost proiect, inginerie, smotru si sacrificiu. El a cladit un templu de rationalitate pe fundalul oferit de un stil de joc ce-i uza masiv resursele fizice. Doar ca atunci cînd masinaria corporala nu mai raspunde comenzilor, computerul de bord nu te mai ajuta cu nimic, în ciuda sofisticarii sale... Înfrîngerea din meciul parizian cu antipaticul si autistul suedez Soderling, survenita în contextul unei epuizari fizice si nervoase acumulate în timp, a stins în Nadal frumoasa luminita a încrederii de sine întretinuta cu abnegatie vreme de aproape cinci ani. Atunci s-a rupt filmul.
Cît priveste formula de „cel mai mare jucator al tuturor timpurilor“, lipita delirant de cariera, ce-i drept extraordinara, a lui Roger Federer, abia aici s-ar cuveni mai multa luciditate. În tenis, asemenea judecati de valoare nu exprima, de fapt, nimic altceva decît o patologica nevoie a comentatorilor si fanilor supraexcitati de a opri în loc istoria, de a practica un magic nunc stans, lucru, evident, imposibil. Asta, dincolo de faptul ca pentru asemenea comparatii absolute ne lipsesc reperele si criteriile ferme. De ce ar fi Federer mai mare decît Laver, care a realizat de doua Marele Slem? Pentru ca e mai greu astazi în circuitul pro? Pentru ca pe vremea lui Rodney profesionistii erau despartiti de amatori? Pentru ca multa vreme Australian Open a fost decazut la rangul de Grand Slam secund? Motive necesare, dar nu si suficiente.
Am putea contraargumenta cu faptul ca pe vremea lui Laver mai erau un Santana, un Rosewall, un Newcombe, un Roche, un Smith, un Ashe, la fel precum pe vremea lui Borg mai erau un Connors, un Nastase, un Vilas, un McEnroe, un Lendl, la fel cum pe vremea lui Edberg mai erau un Wilander, un Becker, un Chang, un Courier, la fel cum pe vremea lui Sampras mai erau un Agassi, un Kafelnikov, un Rafter, un Ivanisevici... ceea nu i s-a întîmplat lui Federer care, pîna la aparitia lui Nadal, a maturat cu toti asa-zisii lui contracandidati de marca, semn ca epoca sa a fost mai curînd palida în valori (Roddick, Hewitt, Safin sau Djokovici). Mai mult decît atît, pentru a arata slaba asezare a unor astfel de judecati în absolut, putem rasturna perspectiva. Este oare Federer cel mai mare campion din istoria tenisului, asta pentru ca a cîstigat 15 turnee de Grand Slam, jucînd nu mai putin de 20 de finale ale unor asemenea turnee? Pai, daca ne bazam pe cifre, hai sa le citim si altfel: din 20 de finale a cîstigat 15, extraordinar, fenomenal, tulburator... însa în fata cui le-a pierdut pe toate cinci marele Rodger? Ati ghicit, în fata lui Rafael Nadal!!!
Cei doi au disputat sapte finale de Mare Slem, iar scorul este jenant de covîrsitor în fata ibericului: 5-2. Rafa l-a învins si pe zgura pariziana (de trei ori!), si pe gazonul londonez, si pe hard-ul australian, în vreme ce „inegalabilul“ a cîstigat doar pe iarba wimbledoniana (de doua ori) în fata tipului din Baleare. Scorul întîlnirilor directe este si el deosebit de graitor: 13-7 în favoarea maiorchinului. Si atunci, cum ramîne cu cel mai mare jucator din toate vremurile? Nu e aberant sa operam cu asemenea aprecieri ditirambice, în ciuda obiectivei mari valori a elvetianului, caruia ar trebui sa i se spuna, mai cinstit si mai precis, „cel mai titrat jucator din istorie“?
În rest, astept cu mare nerbadare, dar si cu inima ca un purice revenirea nadaliana de la începutul lunii august, pe hard-ul turneului de 1000 de puncte de la Toronto. Acolo se va vedea daca Rafa mai este în stare sa reia frumosul si „prometeicul“ lui parcurs de campion facut, iar nu nascut. Oricum ar fi, tenisul, în persoana lui Nadal, a cunoscut un teribil campion, o inteligenta tactica sclipitoare si, mai ales, un atlet al court-ului care, de la Borg încoace, nu a mai fost vazut în tenisul mare...