Apa, aerul si fraierul
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: Cristian Robu-Corcan
Stiti povestea cu românul de la sat care-si iubeste animalele din ograda si le cânta cu fluierul? Ei bine, nu-i adevarata. Ba, mai mult, românul de la sat nu numai ca nu iubeste animalele, în general, si pe cele din ograda lui, în special, dar le si detesta din tot sufletul. Le uraste. Unii, chiar, le si invidiaza. Nu pe toate, doar pe unele. Cum ar fi pisica. Pisica sta si doarme toata ziua, în timp ce stapânul munceste. Sau, bunaoara, unii câini nu vor sa latre încontinuu din momentul nasterii pâna în cel al mortii, fara nici o pauza, deci nu sunt buni. Odata intrati pe filiera povestilor de sat si de comuna, veti auzi lucruri interesante, veti descoperi o întreaga cultura a trasului câinelui prin furcoi si a pisicilor spânzurate de cires.
Exista, undeva mai sus de Olanesti, un sat numit Gurguiata. Am ajuns în el acum multi ani. Se urca pe un drum forestier, lasat în paragina. Dupa un traseu nu foarte anevoios, ti se deschidea în fata ochilor o priveliste care-ti taia respiratia. Satul era asezat ca într-o oala, parea neverosimil sa existe asa, pur si simplu, între munti. Erau pasuni cât vedeai cu ochii si zeci de pârâiase care le brazdau. Casele erau mici, din lemn, puse pe temelii de piatra, si unite între ele de potecute subtiri cât sa treaca un om. Prima vedere o aveai de undeva de sus, trebuia sa cobori pe drumul forestier care, brusc, se despartea în multe si înguste carari la capatul carora se gasea ori un bordei, ori o fâneata. Din o suta în o suta de metri erau ridicate troite. Senzatia era ca ai iesit cu totul din timp si ca ai putea ramâne asa vesnic, doar privind si iar privind. Altfel spus, ti se parea ca vezi ceva „frumos“. Dar satenii nu erau de aceeasi parere. Primul pe care l-am întâlnit a râs de s-a prapadit. Nu întelegea ce-i cu noi pe acolo. Pai, ne uitam, e foarte frumos. La ce va uitati, ce-i frumos?, ne-a întrebat curios. Pai, totul... Care totul, adica iarba si pomii si pâraiele alea? Da. A început sa râda si a zis sa ne uitam, sa ne uitam... Avea o vaca pe care o legase prea strâns si pe care o corija cu o lovitura de bat de câte ori aceasta protesta. L-am întrebat de ce n-o lasa mai sloboda, ca erau pasuni cât vedeai cu ochii... Da-o dracu' de boala, a zis, sa manânce întâi de aici, de unde am pus-o eu, si dupa aia o mut mai încolo. Apoi, la o gospodarie, ceva mai jos, am fost opriti de un alt satean, curios sa afle de unde suntem. În timp ce-i explicam, ne uitam uimiti cum transformase în minge o pisica ce se chinuia sa linga niste lapte scurs dintr-o galeata pe niste frunze. Când pisica se apropia sa lipaie, piciorul pornea în forta... De ce n-o lasati sa manânce? Da-o dracu', c-a prins azi toata ziua fluturi, e satula. În fine... Am înteles ca oamenii aia erau tare nefericiti si ca se simteau nedreptatiti. Iar unul chiar mi-a explicat cum sta treaba cu „frumusetea“. Ei, când vad unii asa ca noi, spun în felul urmator: apa, aerul si fraierul. Ce sa gasesti în pustietatea aia, ca nu-i de nici unele, doar iarba, pomi, vaci, oi, porci, cai, pisici, câini, gaini, pârâuri si piatra. Unu' adusese într-un an un strut, da' cam dadea cu ciocul si s-a îmbatat stapânu-su si l-a doborât cu toporu'. Ptiu, ca sunt altii care au case mari si masini mici...
De atunci am devenit mai atent la treaba asta cu taranul si simbioza lui cu animalul si natura. Rar am întâlnit sau am auzit de vreun taran atasat de animalele si ograda lui, în fond atasat de mediul în care si de pe urma caruia traieste. În afara de aspectul pur economic nu mai exista absolut nici un fel de interes. De fapt, în unele cazuri, mai apare câte o licarire de interes, dar e mai greu de explicat de ce... O amica de-a mea mi-a povestit ca fratele ei, care ramasese în satul natal, avea o chestie a lui... îi placea sa tremure caii când îi auzeau vocea. De aceea, îi batea zilnic, administrându-le lovituri cu un par si urlând la ei daca au înteles sau nu. Apoi, un alt fel de caz: un individ care avea vreo trei sute de porumbei a constatat, într-o buna zi, ca nu iese unul la numaratoare. A banuit imediat pisica. Asa ca a luat-o, a strangulat-o cu sârma ghimpata si a atârnat-o de un cires, dupa care a adus câinele s-o „hartaneasca“, asa s-a exprimat. Câinele n-a vrut – nu se stie din ce motiv – asa ca s-a razbunat, introducând un furcoi în el pâna ce decesul a fost clar. Constatarea mortii câinelui a fost facuta de toata familia si cu toata seriozitatea. Nu rare sunt si cazurile când unele animale sunt suprimate fara motiv. Un iepure alb, de pilda, care te înduioseaza, va trezi în proprietar o reactie contrara... E alb, da, stai sa vezi cum îi iau gâtul acusica, sa vezi cum îl halesti, e frumos, nu?
Odata venit la oras, taranul nostru va continua cruciada lui devastatoare împotriva animalelor de tot felul, împotriva ierbii, a pomilor si a tot ce-i aminteste de ograda de unde vine. Veti constata, de pilda, ca primul adversar înversunat al unui câine minuscul, care sta sa moara la gura unui bloc, este un proaspat locatar venit din satul nostru stramosesc. Lui, câinele îi miroase si este plin de boli, si este peste demnitatea lui sa-i suporte mirosul. Altuia îi repugna pisicile, ca lasa par. Altul este pus cu raul pe o salcie sau pe un plop care, în fiecare an, îi atenteaza la siguranta plamânilor cu puful care-l împrastie peste tot. Un altul, mai exigent, toarna beton peste singurul spatiu verde din zona, pentru ca, atunci când ploua, se face noroi. Si tot asa... Taranul venit la oras nu mai suporta decât fiintele care miros frumos, suprafetele netede si plasticate, usile de metal si întinderile nesfârsite de ciment si var lavabil.
Unii spun ca civilizatia consta în a te spala cât mai des, în a elimina mirosurile neplacute si în a nu te mai lasa impresionat de fandoselile oricarei alte forme de viata. Taranul nostru a apucat-o pe calea asta si priveste în urma cu mânie. Cândva, mulgea vaca si taia porcul ca sa manânce. Astazi, în sfârsit, nu mai mulge vaca si nu mai taie porcul decât daca este platit.
Dar intram în alta poveste.