Tanti Mariana
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura antropologică »
Autor: Maria Ellis
O scara de bloc e un microsistem, un fel de delta, o rezervatie naturala ce merita studiata in toata splendoarea ei. Sunt ferm convinsa ca nu exista doua la fel. Exista probabil specii de oameni care se aseamana, dar penajul este diferit, sau gramajul, comportamentul cu siguranta, macar in detalii daca nu in principiu: vecina care stie tot si afla tot; betivul care sta pâna noaptea târziu la cârciuma si-apoi vine cu scandal acasa; ranchiunosul care e mereu nemultumit de comportamentul celorlalti; curva care e suspecta de a se fi culcat cu toti vecinii, sau daca nu cu cei de la scarile celelalte ori cu barbatii de la serviciu; cuplul de muncitori cu baiatul care se pricepe la calculatoare; intelectualii, cei care au cel putin doi ani in plus de scoala fata de media scarii; si, sa nu uitam, nelipsita baba care, in functie de clima si/sau obiceiuri, comenteaza sau nu, bombane sau nu, blagosloveste sau sta pur si simplu pe banca in fata intrarii, observând pe toti, nescapându-i o musca, dar nezicând nimic.
Eu personal nu am preferinte printre personajele acestea. Dar am fata de unii dintre oamenii care imbraca unele dintre costume. De pilda tanti Mariana, reprezentanta vecinei care stie tot.
Sta usa in usa cu mama de când s-a construit blocul si ne-am mutat cu totii acolo, pe vremea lui Ceausescu. Au trecut mai bine de douazeci de ani de atunci.
Acum e pensionata, dar a lucrat multa vreme ca tapitera intr-o intreprindere. Cosea huse de… nu stiu ce si, de altfel, habar nu am ce facea ea mai exact acolo si ce insemna sa fii tapiter intr-o intreprindere. Stiu doar ca stie sa coasa. Are si acum masina. In adolescenta mi-am facut vreo câteva fuste la ea. Nu se pricepe prea bine la croit, dar destul cât sa dea hainelor o forma.
E maritata de ani buni cu 'nea Vasile, care a fost muncitor ceva pe santier, sau poate maistru. Nu mai stiu. Cert e ca nu-mi amintesc sa-l fi vazut prea des pe-acasa. Venea uneori, la sfârsit de saptamâna, sau mergea tanti Mariana la el. Au reusit cumva sa faca o fata, Valentina, care e cu vreo trei-patru ani mai mare ca mine si care in adolescenta imi impuia capul cu povesti de la liceul industrial pe care-l frecventa ea, unde viata sexuala timpurie dadea adesea nastere unor situatii extrem de complicate, in care ea ardea sa intre, de n-ar fi tinut-o maica-sa din scurt. Tanti Mariana, zâmbareata si bine dispusa cu toata lumea, de-ai fi zis ca-i pâinea lui Dumnezeu, o mai inchidea uneori si cu cheia in sufrageria cu bibelouri multe si tot avutul familiei. N-o lasa vreodata sa se intâlneasca la o plimbare cu vreun baiat si nici macar sa iasa la plimbare. Trebuia sa invete. Degeaba, ca Valentina nu invata. Isi facea in diverse feluri ochii cu creion dermatograf, facea rebus, fuma pe ascuns si visa la printul care va sa vina sa o ia de-acasa.
Printul a venit si-a luat-o, si Vali are familia ei la Bucuresti. Nea Vasile tot pe santier, iar tanti Mariana, acum la pensie, bântuie toata ziua. La orice ora, pe nepregatite si neasteptate, o vezi pe scara sau la banca, stând de vorba sau pur si simplu stând. Are mereu pe lânga ea cel putin o sacosa, caci e cu siguranta in drum spre piata sau spre magazinele alimentare din cartier.
Arata ca o egreta, cu un nas destul de mare, dar proportionat bine pe fata ei cu pometi ridicati, buze frumos conturate si ochii mari. In tinerete trebuie sa fi fost chiar draguta. Si acum arata cu zece ani mai tânara decât e. Dar tot ca o egreta. Isi poarta parul scurt, ca un barbat aproape si-adesea o vezi cu ciuful din crestet zburlit de la perna. In combinatie cu nasul…
Mama zice ca e zgârcita si ca nu se indura niciodata sa arunce ceva care e macar pe sfert bun. Asa ca tine mere pe jumatate stricate, pepeni aproape putreziti, vopsea de par veche de zece ani, medicamente vechi de douazeci. La ea in casa e un miros statut si acru care se pravale pe scara de cum deschide usa.
Vorbeste tare, cu o voce strepezita printre dantura frumoasa, acum placata in mare parte cu auriu. Zâmbeste des si chiar si când se plânge, mai mereu adica, pare bonoma si fara greutatea aceea pe care o au oamenii deprimati. Tanti Mariana are pofta de viata. A avut mereu, cred. Striga dupa vecine, soarbe cu nesat vestile despre viata fiecaruia si te cerceteaza atent, de sus si pâna jos.
– Vecino, ce faci, vecino? ridica ea sunetul de batalie, caci trebuie sa te smulgi de lânga ea, daca nu vrei sa petreci urmatorul sfert de ora, sau chiar jumatate, facând schimb de stiri.
Asa se adreseaza ea, in maniera sudistilor de la tara: „Mario“, „Marcelo“, „Silvio“, „Marine“...
Pe mama o enerveaza cum nu se mai poate, ca flecareste mult si nu mai termina cu povestile ei. Pe mine ma distreaza. Iar de când am descoperit ca nu se supara pe mine daca nu stau la taclale cu ea, chiar daca trebuie sa o reped scurt, imi e chiar draga. Atunci când ma intreaba ce mai fac ii raspund si eu, cum zice ea:
– Bine, tanti Mariano! Ce sa fac… si eu pe-aci.
Intr-o buna zi o sa stau si eu cu ea pe banca din fata blocului, mâncând seminte, doar ca sa aflu mai multe despre ce se petrece pe scara. Uite-asa.