Si Dumnezeu a creat-o pe Barbarella. Iata omul perfect
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
In mijlocul verii, cadenta noutatilor cinematografice e mai scazuta, iar momentul acesta a fost ales de Catalin Olaru pentru a revizita, timp de o luna, câteva pelicule „de cinemateca“ (n.r.).
Etichetat drept erotic si gaunos, spoof-ul SF „Barbarella“ din 1968 a avut parte de o primire teribil de rece in epoca. Astazi, dupa mai bine de 40 de ani, desi efectele speciale par la fel de ridicole cum vor fi fost lunateii lui Mélies in ochii contemporanilor lui Roger Vadim, insuccesul de atunci al peliculei pare cu totul de neinteles. Sigur ca este erotic, Doamne fereste sa nu fi fost! Sigur ca este gaunos, asta e si ideea. Filmul nu vrea sa zica absolut nimic, tocmai asta il face perfect. Fondul filmului este forma; mai exact, formele lui Jane Fonda, nepermis de atragatoare, nepermis de insolenta, nepermis de tânara.
Drept urmare, intriga nu are nici cea mai mica importanta. Celelalte personaje nu au nici cea mai mica importanta. Dianthus (presedinte al Pamântului si premier al sistemului solar), Mark Hand, Pygar, profesorul Ping, Marele Tiran, Duran Duran, portarul Marelui Tiran si inventator al razei pozitronice, Stomaxis si Craxina, gemenele malefice, nepoate ale Marelui Tiran, Dildano (nume predestinat) sau ciudata Mathmos, energia lichida homofaga, nici unul nu face doi bani de unul singur. Ele exista cu un unic scop. Acela de a imputina articolele de imbracaminte si asa putine care acopera goliciunea Barbarellei. Stomaxis si Craxina (in realitate denumirile stiintifice a doua specii de muste) exista doar pentru a asmuti asupra ei bizare papusi devoratoare de textile, din mâinile carora o scapa in ultimul moment Mark Hand, hingherul de copii. Care ii solicita un contraservicu: sa faca dragoste cu ea. Pygar, ultimul ornitantrop, omul-pasare orb, exista, la rându-i, doar pentru a-i salva viata si pentru a face dragoste cu ea. Dildano, seful aiurit al fortelor revolutionare (interpretat de David Hemmings, neuitatul Thomas din „Blow-up“), exista doar pentru a-i salva viata si pentru a face dragoste cu ea (de data aceasta „ca pe Pamânt“, spre dezamagirea Barbarellei, cu mijlocirea unei pastile, motiv utilizat ulterior de Woody Allen in „Sleeper“ din 1973).
Perusii loviti de streche pe care Duran Duran ii asmute asupra eroinei nu au nici ei alta ratiune de a fi decât aceea de a-i sfâsia vesmintele Paco Rabanne. Ce-i drept, nu fac dragoste cu ea... O ultima agresiune asupra unuia din costumele de Wonder Woman preistorica ii apartine lui Duran Duran, in tentativa de a o ucide cu o masinarie menita sa induca placerea (pe care Barbarella o scurtcircuiteaza, caindu-se apoi). Aceste costume, sacrificate unul dupa altul, sunt in sine un spectacol. La fel si muzica, oscilând intre opera rock si o forma incipienta de chill out à la francaise. „Barbarella“ are aerul lui „What's New Pussycat“ si „Casino Royale“, cel din 1967, cu un upgrade de hedonism. Tocmai extra-nerusinarea face din „Barbarella“ un film absolut adorabil, asa cum nu reuseste sa fie „Flash Gordon“, produs de acelasi Dino de Laurentiis.
„Flash Gordon“, in schimb, nu o avea pe Jane Fonda...
„Iata omul. Iata omul. Iata omul perfect. Il vom vedea pe omul perfect functionând. Vom vedea cum functioneaza“. Astfel se deschide „Det perfekte menneske“, scurt metrajul din 1967 al lui Jørgen Leth. De-a lungul a 13 minute, vocea din off a regizorului, egala si hipnotica, ne lamureste asupra fiecarei actiuni desfasurate de catre „omul perfect“, atât in varianta masculina, cât si in cea feminina. Ca intr-o cusca, il vedem functionând. Cum functioneaza omul perfect? Omul perfect fumeaza pipa. Isi aranjeaza parul. Se imbraca. Se dezbraca. Se machiaza. Se plimba in camera perfect goala. Fumeaza tigari. Sare. Cade („Priviti-l cum cade. Priviti cum cade omul perfect“). Se asaza in pat („Cum se asaza? Iata cum se asaza. Asa se asaza“). Danseaza. Fumeaza trabuc. Se culca. Face dragoste. Plânge in bratele femeii perfecte (de ce plânge nu stim. Il putem doar vedea plângând. Il putem vedea cum functioneaza). Isi taie unghiile cu unghiera. Se gândeste. Incearca sa isi explice. Se barbiereste. Manânca. Somon fiert cu cartofi fierti, sos hollandaise, o sticla de Chablis. Se gândeste. Cânta. Incearca sa isi explice. Astfel functioneaza omul perfect. Astfel functioneaza omul. Importante sunt numai si numai partile constitutive: „Astfel arata o ureche. Iar aceasta este o pereche de genunchi. Acesta este un picior. Alta ureche. Acesta este un ochi. (…) Apoi, o gura…“ Importanta e numai indeplinirea criteriilor. Omul perfect intruneste standardele. Omul perfect are o gura cu care manânca. Are picioare cu care sare. Are urechi cu care aude muzica dupa care danseaza. Asta inseamna sa fii om. Asta inseamna sa fii omul perfect. Iar când omul perfect râde, când omul perfect cânta sau se induioseaza, când face lucruri inexplicabile, când incearca sa gaseasca o logica lucrurilor care i se intâmpla, oricât de rar s-ar intâmpla acestea prin raport cu restul actiunilor sale, omul perfect isi depaseste functionalitatea si devine frumos. „Det perfekte menneske“, perfect si frumos, succesiune de tablouri in alb si negru care functioneaza azi precum in urma cu 40 de ani, a fost reluat, in mai multe variante, in „Cele cinci piedici“ din 2003. Doar ca, intre timp, tablourile au fost inlocuite de fotografii digitale, iar Jørgen Leth cel tânar de Jørgen Leth cel vanitos, snob si imburghezit, sub comanda unui Lars von Trier nazuros si in egala masura detestabil. Asa functioneaza regizorul. Asa functioneaza regizorul perfect