Elegie pentru moartea Utopiei
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura politică »
Autor: NICOLAE COANDE
Raymond Aron vazuse cândva, pur si simplu, ca „ideea lui Marx era sa mearga de la Rousseau la Rousseau, trecând prin Saint-Simon, adica prin progresul tehnic si industrial“ (i) . Într-adevar, în ridicarea schelariei utopiei comuniste, apologetii acesteia mizau pe ceea ce Alain Besançon numeste Aufhebung (suprimare si totodata conservare, în terminologia propusa de Hegel) a Arcadiei primitive, „miscarea autonoma a istoriei care duce la nasterea Arcadiei moderne“ (ii) . Pentru adeptii progresului nelimitat care sunt comunistii, trecutul este mai putin important decât ceea ce poate oferi un viitor escatologic, capabil sa adune într-un manunchi telurile supreme ale ideologiei rosii. Ei se concentreaza maximal, devastator chiar, pe viitor, în opozitie cu trecutul care „ascunde“ capcanele dusmanului. De aceea, viitorului radios îi revine sarcina de a rescrie trecutul din perspectiva unei împliniri pe care ispita totalitara o promite neîncetat.
O critica lucida, nuantata asupra subiectului utopiei a fost facuta de filozoful polonez Leszek Kolakowski, cunoscator al utopiilor moderne, între care marxismul comunist a fost terenul sau predilect de reflectie. Kolakowski observa ca, desi denumita ca atare doar acum câteva sute de ani, utopia nu se refera numai la un gen literar, ci chiar la „un mod de gândire, la o mentalitate, la o atitudine filozofica, plus ca este folosit pentru a desemna fenomene culturale care trimit înapoi în timp, la Antichitate… Plecând de aici, anumiti istorici si filozofici s-au gândit ca avem de-a face cu o forma nepieritoare de sensibilitate umana, cu un dat antropologic permanent, pentru care un gânditor englez din secolul XVI n-a facut decât sa gaseasca un nume potrivit“ (iii) . Desi termenul utopic este, în contemporaneitate, folosit din ce în ce mai mult cu înteles peiorativ, Kolakowski recunoaste fascinatia sa, nu atât de sorginte escatologica, cât mai ales provocatoare pentru eterna odisee a spiritului uman, în efortul acestuia de a atinge o „conditie privita ca definitiva si imposibil de depasit, dincolo de care nimic nu mai este de corectat.“ Este meritul unor filozofi de a-si fi propus sa fondeze o utopie epistemologica moderna, de la Descartes încoace, si ajungând la reductia fenomenologica a lui Husserl, în efortul de a gasi certitudini absolute sau surse supreme de valori cognitive, altele decât cele care „emana“ de la Fiinta Suprema. Numai ca filozofii, care în opinia lui Kolakowski sunt cei care furnizeaza nu adevarul, ci spiritul în care acesta trebuie cautat, au fost siliti, vrând-nevrând, sa lase locul unor utopii sociale, în care idealul mult visat al egalitatii a devenit o contradictie irezolvabila – la fel ca si cvadratura cercului. Spune Kolakowski: „Utopiile egalitariste radicale si consecvente sunt, asadar, antiumane. Bazate pe estetica simetriei impecabile a supremei identitati, ele cauta cu disperare acea ordine din care tot ce înseamna varietate, deosebire, insatisfactie si, deci, dezvoltare, a fost eliminat pentru totdeauna“ (iv) . Filozoful polonez constata ca o misiune de acest tip a fost imposibil de realizat de catre însusi crestinismul, desi acesta se straduie de peste 2 000 de ani sa conceapa un ideal al egalitatii terestre. Daca raul porneste de la institutii – Marx a fost cel mai bun în analiza acestora în cartile sale, dar era incoerent când vedea o lume a egalitatii, fericirii si fratietatii realizate plenar! –, atunci cum este posibil ca o societate lipsita de conflicte sa fie realizata de institutii ale statului comunist, altfel decât prin coercitie totalitara?
O fratie universala a lupilor este posibila, ne asigura polonezul, nu si una a oamenilor, desi am putut constata într-un trecut nu prea îndepartat, pe propria-ne piele, cum o gasca de „oameni“ s-a calauzit în conducerea unei societati dupa principiul haitei. „Institutionalizarea fraternitatii“, cu expresia gânditorului polonez, atât de dorita de inginerii tuturor utopiilor, este primul pas catre tirania vremurilor noastre.
Paradoxul utopiei comuniste ar putea sa rezide în faimosul dicton al lui Rousseau: „Oamenii trebuie sa fie obligati sa fie liberi!“ (sau, cum traducea ad-hoc, peste timp, acest slogan Petre Tutea, în viziunea comunistilor, Sa fiti fericiti, ca va ia mama dracu!), ori în eliminarea celor care se considera elita de catre o, bineînteles, elita revolutionara aflata la dispozitia poporului. Constatând aceste paradoxuri, ca tot atâtea contradictii ale ideologiei utopice totalitare, Kolakowski observa ca adeptii utopiilor sunt un soi de extremisti ai perfectiunii pentru care în lume exista un rau intrinsec. Acest rau trebuie combatut prin programe sociale riguroase, ce implica mai ales aspectul revolutionar, care sa reteze elanul individual, acesta vazut ca factor perturbator absolut în functionarea societatii. Or, Kolakowski sesizeaza printr-un rationament just faptul ca „egalitatea perfecta nu poate fi pusa în practica decât printr-un despotism totalitar, iar o societate care sa fie si despotica, si egalitara, este precum un cerc patrat“ (v) . Sigur, a proiecta utopii nu este nimic rau în sine, ele fac partea din latura permanent visatoare a umanitatii, dar transformarea lor în otravuri ideologice (Kolakovski) este cea care le-a adus renumele prost, în special dupa nazism si comunism. Filozoful polonez se întreaba, pe buna dreptate, daca trâmbitata „moarte a utopiei“, dupa aventura ei în stadiul politicilor utopice, poate fi socotita drept un câstig net pentru oameni. Raspunsul lui este unul umanist, în ceea ce are mai nobil si mai nepervertit de acel rau al istoriei acest termen: „Eu, unul, cred cu adevarat ca visul despre o fratietate universala si vesnica a omenirii nu numai ca este irealizabil, însa ar conduce la prabusirea civilizatiei noastre, daca l-am lua în serios, ca pe un plan ce urmeaza a fi materializat în termeni tehnici. s…t De secole întregi, raul intrinsec din firea omului a fost nu numai invocat ca pretext împotriva tentativelor de a reinstaura conditiile raiului pe pamânt, dar a justificat si rezistenta în fata tuturor reformelor sociale si tuturor institutiilor democratice. Iata de ce critica anti-utopica necesita anumite distinctii importante… Ideea de fraternitate umana este dezastruoasa ca program politic, dar indispensabila ca jalon de orientare. Avem nevoie de rolul ei de orientare, nu de edificare“ (vi) .
Individualism si ideologie
Epoca moderna, caracterizata prin primatul individualismului asupra holismului („modern este acel raport cu lumea în care omul îsi impune puterea de fondator, fondator al faptelor si al reprezentarilor sale, fondator al adevarului, al istoriei si al legii“ (vii) ), este deosebit de complexa în formularea unor idei si ideologii care sa exprime starea de fapt. Desi s-ar putea crede la prima vedere ca ideologiile care exalta comunitatea nationala sau rasiala, solidaritatea de clasa sau uniunea fortelor populare s-au definit ca o reactie la individualismul modern, totalitatea faptelor demonstreaza contrariul. Astfel, acest individualism umanist care sta la baza societatilor democratice si pe care-l pândeste pericolul unei „atomizari sociale“ (Alexis de Toqueville, „Despre democratie în America“) permite dezvoltarea unor ideologii revolutionare si a unor miscari totalitare, în pofida caracterului sau manifest. Luis Dumont explica modul în care societatea germana din perioada interbelica, pastratoare a unui puternic sentiment holist, a fost permeabila la constituirea unei ideologii nationaliste si rasiste, cu ajutorul acelui individualism care foloseste rasismul, pe filiera darwinista, ca mijloc de distrugere a vechilor credinte colective. Este un paradox evident aici, acela al exaltarii poporului si comunitatii, care se vad lovite prin intermediul unui rasism purtat de individualismul cel mai feroce.
Asa se face ca ideologiile revolutionare sunt, totusi, congruente cu individualismul cel mai exacerbat. O „avangarda luminata“ (Kolakowski) duce la îndeplinire o actiune în numele careia este eliminata alteritatea, diferenta, posibilitatea de a fi „celalalt“, si asta în numele unei societati viitoare lipsita de… conflicte.
Acest liant distructiv este pus în lumina de teoreticieni ai fenomenului precum Gilles Lipovetsky sau Hannah Arendt. Primul arata ca într-o astfel de societate „…revolutia si lupta de clasa presupun universul social si ideologic al individualismului. Unitatea colectiva si suprematia sa, care împiedicau anterior violenta sa zdruncine ordinea, îsi pierd principiul de intangibilitate. Astfel nimic, nici statul nici societatea nu scapa de actiunea transformatoare a oamenilor“ (viii) .
Aceasta atomizare sociala, pe care o prevazuse Tocqueville cu un secol înainte, a facut posibila, în aceasta prima faza individualista a societatii moderne, aparitia omului-masa. Dupa cercetatori avizati ai fenomenului (Arendt, Ortega y Gasset), omul-masa se caracterizeaza prin izolare, lipsa de raporturi normale în cadrul familiei sau al profesiei. Omul-masa se simte dezradacinat, dat la o parte de societatea oficiala si devine o prada usoara la îndemâna manipulantilor de profesie. Pentru Arendt, totalitarismul este precedat de distrugerea moderna a individului, cât si de dezintegrarea spatiului public, abandonat de burghezie, interesata doar de câstigul material, în favoarea unei clase politice formata din fosta nobilime si birocrati.
Pe urmele lui Heidegger, un filosof care dispera la gândul ca valorile pastorale, pre-industriale, sunt sau vor fi pierdute în fata ofensivei tehnologice a modernitatii, Arendt discerne ce va sa vina prin apetitul masei de a se pune la dispozitia a ceea ce studenta filozofului de la Freiburg numise „banda“ (mob) reprezentata de elemente declasate ale societatii burgheze (ix) . Hannah Arendt considera ca masificarea societatii, petrecuta în conditiile alienarii date de industrializarea ce duce la distrugerea structurilor traditionale ale societatii, pregateste terenul pentru totalitarism.
I A Besançon, „Nenorocirea secolului“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, p. 71 II Ibidem, op. cit., p. 41 III Leszek Kolakowski, „Modernitatea sub un neobosit colimator“, cap. „Moartea Utopiei repusa pe tapet“, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007, p. 189 IV Ibidem, op. cit., p. 202 V Ibidem VI Ibidem, p. 208 VII Alain Renaut, „Era individului“, citat în J.-P. Sironneau, „Milenarisme si religii moderne“, Ed. Dacia, p. 21 VIII G. Lipovetsky, „L'ere du vide“, citat în J.-P. Sironneau, op.cit., p. 23 IX Michael Shafir, „Originile totalitarismului“, în „Observator cultural“, nr. 423, 2008, p.15