Traducerile din literatura româna contemporana

articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13
» cultura literară »
Autor:

Dosar realizat de C&a259;t&a259;lin D. Constantin

De câtiva ani, scriitorii români au început sa fie tradusi, literatura româna contemporana patrunde pe piata internationala de carte. Timid, se spune. Dar si un drum de o mie de mile începe cu primul pas. Doina Rusti, Anca Maria Mosora si Dan Lungu, scriitori ale caror carti au aparut în traducere, raspund întrebarilor dosarului din acest numar al revistei „Cultura“. Li se adauga raspunsurile traducatorilor cartilor lor, Roberto Merlo si Laure Hinkel, si al agentului literar Livia Stoia, care o reprezinta pe Anca Maria Mosora. Iulia Dondorici, al carei articol deschide dosarul, este agent literar în spatiul de limba germana. Întrebarile adresate scriitorilor 1. Cum a început povestea traducerii dumneavoastra? Ce carti ale dumneavoastra au fost traduse? 2. Cum percepeti relatia cu publicul strain? E publicul strain mult diferit fata de publicul din România? 3. Care este relatia cu editorul dumneavoastra? 4. Care e relatia cu traducatorul? 5. Traim - se tot repeta aceasta afirmatie - într-o tara mica, cu o literatura minora, fara traditie prea îndelungata. E iesirea pe piata internationala de carte o iesire din acest spatiu minor? 6. Au fost gândite cartile dumneavoastra pentru publicul român sau pentru un public foarte larg, indiferent de tara? În ce masura cartea dumneavoastra tradusa e alta fata de cartea gândita în româna?

Iulia Dondorici
„S-au creat oarecum conditiile pentru intrarea literaturii române pe piata de carte germana“

În vara aceasta se împlineste un an de când am fondat, împreuna cu Nadine Lipp, ceea ce la ora actuala este, dupa stiinta mea, singura agentie literara specializata pe literatura româna din spatiul de limba germana (Germania, Austria, Elvetia). Încercarea de a impune literatura româna pe piata din Germania nu e un lucru usor. Si aceasta din mai multe motive. În general, interesul editurilor germane interesate de literaturile est-europene e scazut. Conform statisticilor, din totalul traducerilor – care, nici ele, nu ocupa decât un mic segment din totalul aparitiilor de carte – traducerile din literaturile est-europene ocupa doar câteva procente. Din acest punct de vedere, un traducator din poloneza sau din catalana, de exemplu, se confrunta cu aceleasi probleme ca si unul din româna.
În cazul românesc – se putea altfel ?! – intervin însa unele dificultati suplimentare. Sunt sigura ca nimeni nu mai are astazi iluzia ca o literatura se impune international prin propriile forte sau valoarea ei ideala, cu totii stim ca aceasta este rezultatul unui management cultural eficient. Exemple stralucitoare în acest sens, la care m-am mai referit si cu alte ocazii, sunt literatura poloneza sau cea maghiara, care au un succes constant în ultimul deceniu. Sa vedem de ce.
În primul rând, institutiile culturale din aceste tari au creat programe functionale de sustinere a literaturilor lor. Teoretic, si Institutul Cultural Român are un set întreg de programe de sustinere financiara a cartii românesti în strainatate. La o privire mai atenta însa, regulile dupa care functioneaza ele sunt foarte complicate, extrem de birocratizate si inflexibile, astfel ca în practica mult prea putine proiecte pot fi realizate din aceste fonduri. Singura, finantarea de carte este insuficienta. Pentru a fi vizibila în Germania, literatura româna are nevoie de proiecte complexe, cu bataie lunga – cum ar fi festivaluri proprii, prezenta la festivalurile culturale est-europene, serii de lecturi cu scriitori români contemporani s.a.m.d.  Foarte importante sunt si cele doua târguri de carte care au loc anual în Germania (Leipzig si Frankfurt). Bine organizata, participarea unei tari aici poate reprezenta un enorm câstig de imagine. De pilda, dupa ce Ungaria a fost invitata „de onoare“ la Târgul din Frankfurt într-unul dintre anii trecuti, traducerile din literatura maghiara au crescut masiv în chiar anul urmator.  La fel s-a întâmplat si în cazul Croatiei, a carei participare a fost la vremea respectiva organizata printr-un concurs de proiecte, cu participarea, nu în ultimul rând, a agentiilor literare specializate.     Dimpotriva, participarile românesti (când au existat) la târgurile de carte din Germania au ramas consecvent fara nici cel mai slab ecou.
În ceea ce priveste literatura româna, editurile germane – si nu numai ele – se confrunta cu un deficit enorm de informatie. Cum aproape nici o editura germana nu are lectori de limba româna, alegerea cartilor se face pe baza unor fragmente traduse si a materialului informativ (dosar de presa etc.) existent în limba germana sau engleza. Aici, materialul tiparit se reduce la cei „20 de scriitori contemporani“ si la câteva alte CD-uri si brosuri saracacioase editate de ICR Bucuresti. Salvarea – atâta cât e – vine prin initiativa privata, eficienta mai ales pe net, cum ar fi site-ul Poliromului si proiectul de traducere al „Observatorului cultural“. Acestea însa, în ciuda angajamentului si a profesionalitatii care le sustin, nu au decât un impact restrâns, ele ar trebui macar sustinute cu resurse financiare publice, pentru a se dezvolta corespunzator, atât timp cât institutiile culturale responsabile nu au initiative proprii comparabile.
Chiar daca o usoara îmbunatatire a situatiei în ultimii doi, poate trei ani este incontestabila, reprezentarea literaturii române, prezenta scriitorilor români pe piata germana este în continuare extrem de slaba. Cred ca, dintre tarile Uniunii Europene, numai Bulgaria mai are o prezenta atât de jalnica precum România. Lipsa unor strategii culturale eficiente, numarul mic al traducatorilor din limba româna sunt numai o parte dintre factorii evidenti care întretin aceasta situatie. Cei câtiva scriitori care au reusit sa fie tradusi în ultimii doi-trei ani sunt cazuri izolate si mai degraba întâmplatoare, ele se datoreaza în primul rând efortului sustinut – nu rareori pe o perioada de ani de zile – al câtorva traducatori.
Vizibilitatea lor în ansamblul pietei de carte germana este aproape inexistenta. De fapt, singurul scriitor cât de cât vizibil pe piata germana în acest moment este Mircea Cartarescu, dupa publicarea aproape simultana de catre editura Zsolnay a primului volum din ciclul „Orbitor“ si de catre Suhrkamp a traducerii volumului „De ce iubim femeile“, ca si a unui volum de proze mai vechi. E greu de apreciat în ce masura opera lui Mircea Cartarescu are succes la publicul larg, dar ea reprezinta un incontestabil succes de critica si, deci, de imagine pentru literatura româna.
Sintetizând, cred ca la momentul actual s-au creat oarecum conditiile pentru intrarea literaturii române pe piata de carte germana, chiar daca, într-o prima faza, intrarea aceasta nu poate fi si nu va fi decât timida. Singure, aceste conditii – o anume disponibilitate a pietei, un context usor favorabil care nu exista, de pilda, înainte de intrarea României în EU – nu sunt suficiente. De ele se poate profita prin strategii culturale eficiente. Numai pe acest fond sustinut institutional poate avea un impact important si activitatea agentiilor literare si a traducatorilor din româna. Din pacate, strategiile de care vorbim sunt nu numai inexistente, dar nici nu am vreun semnal ca ele vor fi create într-un viitor apropiat. Astfel, în scurt timp (si acest) moment favorabil României va fi trecut.   

Doina Rusti
„Scriu pentru români si am credinta ca voi fi receptata ca scriitor român“

1. Primul meu text tradus a fostul unul stiintific, de fapt doua articole din „Dictionarul de simboluri“, traduse de un scriitor mexican pentru o revista. El a auzit despre cartea mea de la un român si mi-a scris. Întâmplarea aceasta m-a facut foarte fericita, mai ales ca tot cam pe-atunci am primit si-o propunere de traducere a acestei carti, de la o editura argentiniana. Acestia voiau sa le trimit o varianta tradusa, dar cum nu stiam cu cine sa vorbesc si nici nu aveam bani pentru tradus, nici macar n-am raspuns la scrisoare.
Apoi am trimis câteva povestiri la reviste si unele mi s-au publicat. Între acestea, foarte bucuroasa am fost când m-a publicat „Le Bateau Fantôme“, o revista pariziana, editata de poetul Mathieu Hilfiger. I-am trimis textul gata tradus, de Linda Maria Baros.
E o revista frumoasa, ca o carticica, ilustrata si cu semnatari foarte selecti. Tot printre succesele mele în exterior se numara si un articol despre un basm românesc, pe care l-am trimis la „Semiotica“, o revista internationala, extrem de prestigioasa, în colegiul ei de redactie aflându-se nume sonore, precum Umberto Eco ori Marcel Danesi. Procesul de acceptare a articolului a durat un an si a constat din mai multe etape, trecute cu emotii mari.
 Dar adevarata iesire în lume a constituit-o traducerea romanului „Zogru“. Editorul bulgar, Georgi Grozdev, a vazut prezentarea facuta în catalogul Polirom, i-a placut si a preluat dreptul de traducere. Nu l-a interesat finantarea din partea ICR, ceea ce mi s-a parut foarte magulitor. Varianta bulgara a aparut în 2008, la Editura Balkani, din Sofia.
Recent, am primit o propunere de traducere, pentru acelasi roman, în italiana. Profesorul Roberto Merlo, doctor în literatura româna, la Universitatea din Torino, a tradus cu studentii sai un fragment din „Zogru“, apoi a vrut sa-l traduca integral pentru o editura italiana.

2. Relatiile mele cu publicul au fost minime. În vara am fost invitata la Plovdiv, la un festival de carte, unde m-au asteptat televiziunea nationala, profesori, critici literari, adica profesionisti. N-am reusit sa vorbesc cu cititorii obisnuiti. Într-o cronica literara aparuta la Sofia, Bojidar Kuncev spunea ca, „fiind românca, este normal sa am obsesia radacinilor“, apoi ma compara cu Cioran. Publicul, presupun ca recepteaza o scriere straina, raportând-o la ceea ce stie deja despre tara de provenienta a scriitorului.

3. În general, editorii sunt amabili si evaluativi. Grozdev este si el scriitor, asa ca m-a dus la o mânastire din Muntii Rodopi, unde am tras un chef, împreuna cu boema sofiota.

4. Traducatorii buni sunt foarte greu de gasit, iar eu îi ador pe cei pe care am avut norocul sa-i întâlnesc. Vasilka Aleksova vine des în România, unde are numeroase colaborari si cunoaste foarte bine cultura noastra, fiind profesor de literatura româna la Universitatea din Sofia. Iar Roberto Merlo are o teza de doctorat exceptionala despre spiritualitatea româneasca si este informat la zi cu ceea ce se petrece la noi. A citit si manuscrisele eminesciene, dar si teatrul contemporan, din care a si tradus. Prin urmare, discutiile cu el nu sunt niciodata scurte. Vorbim la telefon si pe net.

5. Eu nu cred ca este o iesire, ci doar un moment în care se mai vorbeste si despre noi.

6. Cartile mele scrise si nescrise se adreseaza publicului român. Eu scriu pentru români si am credinta ca voi fi receptata ca scriitor român. Nimeni nu cauta scriitori englezi care sa scrie pentru a fi cititi de o anume natie. Bojidar Kuncev m-a citit în relatie cu Cioran, pentru ca este filozoful lui preferat. Altii ma vor citi avându-i în minte pe compatriotii mei care violeaza femei în Italia. Dar eu sper ca, mai târziu, sa existe si scriitori români cititi prin raportare la mine. 

 

Roberto Merlo
„La «Zogru» mi-a placut deîndata fiinta din centrul povestirii“

În calitate de profesor, nu pot tagadui ca discursul teoretic este indispensabil educarii constiintei profesionale a traducatorului si, prin urmare, îmbunatatirii activitatii de traducere însesi; ca cititor si traducator socot, totusi, ca modul cel mai simplu de a vorbi despre traduceri este punctul de vedere practic si aplicat: si anume de ce se traduce o carte sau un autor mai degraba decât un altul?
Cu toate ca în fiecare alegere intra, fara îndoiala, background-ul cultural si competentele lingvistice si literare achizitionate de-a lungul anilor de studii si de frecventare a literaturii, nu doar a celei române, cred ca ar fi cinstit sa recunosc ca, într o posibila însiruire de motivatii, cel putin pentru mine, pe primul loc s-ar afla preferintele personale. Marturisesc ca traduc sau ca încerc sa traduc în primul rând ceea ce îmi place mie, ma fascineaza, ma pasioneaza, pentru a împartasi cu alti cititori o experienta intelectuala, sentimentala si culturala care le-ar ramâne, în alte circumstante, inaccesibila din cauza barierelor lingvistice.
Personal, apreciez capacitatea de a construi literatura, abilitatea de a sti inventa sau de a identifica o schema în lucruri, evenimente, povesti, precum – la nivele si în modalitati întru totul diferite – în „Zogru“ Doinei Rusti (povestea lui Zogru însusi, care ar fi ascunsa, spre exemplu, în spatele siroiului de autocritici ale functionarilor comunisti) sau în „Întâlnirea“ Gabrielei Adamesteanu (în care întâmplarile romanesti încadrate în contemporaneitate graviteaza în jurul arhetipului homeric al „Odiseei“). Pentru mine, literatura consta în primul rând în jocul mintii cu fantezia, atât a autorului, cât si a cititorului, ceea ce nu înseamna neaparat evadare, usuratate sau (cum ar fi spus regretatul Laurentiu Ulici) „vocatie esopica“, dimpotriva. Ajunge sa ne gândim la povestile fantastice ale Anei Blandiana, recent traduse în italiana de Marco Cugno. Literaturii care reproduce sau descrie realitatea îi prefer literatura scrisa de autorii care încearca sa o citeasca într-o noua cheie, sa o reinterpreteze sau, si mai bine, sa o reconstruiasca pe noi temelii. Din acest punct de vedere, fara îndoiala, literaturile sud-estului continentului pot aduce în biblioteca ideala europeana un important element de originalitate si de interes, multumita – spre exemplu – utilizarii inteligente si moderne a unei matrici de inspiratie folclorica unice în Europa, introducerii unor modalitati narative specifice, care îsi au obârsia în familiaritatea culturala cu Orientul Apropiat etc.
Înca din anii studentiei am descoperit în literatura româna – precum si, deopotriva, în literatura care pâna nu demult era numita sârbo-croata – un bogat filon „fantastic“-“mitic“-“oniric“-“picaresc“ (rog sa mi se îngaduie aici cumulul terminologic), reluat în forme moderne si originale. Îmi vin în minte, spre exemplu, Eliade, Agopian sau Banulescu, dar si, mai recent, Filip Florian, Razvan Radulescu sau Doina Rusti. Toti sunt autori din care am facut traduceri pe care îmi doresc sa ajung sa le public cândva.
De aceea, în cadrul cursului meu de teoria si practica traducerii, am ales sa îi provoc pe studentii cursului de limba româna de anii II si III cu texte – printre altele – de Ioan T. Morar, Stefan Agopian, Razvan Radulescu sau Doina Rusti, si am decis sa propun traducerea mea din „Zogru“ de Doina Rusti unui editor italian interesat. La „Zogru“ mi-a placut deîndata fiinta din centrul povestirii (care în alte timpuri ar fi putut fi definita drept „corala“), fantastica, dar, în acelasi timp, umana, prea umana chiar. M-a atras ideea unei constiinte independente care patrunde în sângele oamenilor, ale caror sentimente, pasiuni si gânduri le traieste si pe care le domina, miscându-se într un timp si spatiu sud-est danubian populat cu creaturi magice si misterioase, cu fantasme, dar în care cei mai rai monstri sunt unele fiinte omenesti. Am apreciat naturaletea cu care autoarea desface, fara s-o striveasca, „corola de minuni a lumii“, usurinta cu care ridica valul care desparte mitul de istorie, adaugând elementelor reale (evul mediu românesc, Dracula si Ienache Vacarescul, prefacerile comunismului, calitatea de no man's land cultural si moral a prezentului) pe cele fantastice (Zogru însusi, glolele si morgonii, fantasmele si diformul Achile Vintilescu), în maniera deloc didascalica, tesând o povestire intriganta, cu tonuri când picaresti, când onirice.   

Anca Maria Mosora
„Relatia cu agentia care ma reprezinta este una dintre cele mai placute relatii profesionale pe care am trait-o pâna acum“

1. Povestea traducerii cartilor mele a început în 2006, când am participat cu romanul de debut, „Arhanghelii nu mor“, la un festival de literatura de la Bratislava. Cu un format atipic, festivalul îsi propunea mai cu seama punerea în contact a autorilor cu editori din Italia, Germania, Franta si Cehia. Editorii cehi si italieni au intrat apoi în dialog cu agentia care ma reprezinta, Agentia literara Livia Stoia, si, în scurt timp, au fost achizitionate drepturile pentru „Arhanghelii nu mor“. În 2007, dupa aparitia celei de-a doua carti, „Reallity Game Show“, agentia a vândut editorului ceh drepturile de traducere si publicare si pentru acest titlu.

2. Nu as spune ca este un public diferit de cel din România. Cred ca exigentele sunt aceleasi, curiozitatea si disponibilitatea, de asemenea.

3. Contactul meu cu editorul nu este unul direct, ci întotdeauna mediat de agenta mea. As putea vorbi despre relatia cu agentia care m-a reprezentat si care ma reprezinta în continuare. Este una dintre cele mai placute relatii profesionale pe care am trait-o pâna acum. Ne-am obisnuit sa privim agentiile literare si agentii literari cu un ochi suspicios, de cele mai multe ori cum privim un om de vânzari. Eu am avut norocul sa întâlnesc o agenta care nu numai ca mi-a luat de pe cap alergatura si corespondenta destul de îndelungata si stufoasa legata de publicarea cartilor, dar în care am descoperit atât un ochi critic extreme de pertinent, cât si un sprijin.

4. Nu am avut nici o relatie cu traducatoarea cartilor mele. Nici nu stiu daca ar fi fost cazul.

5. Raspunsul meu este nu, pentru ca nu consider ca ne aflam într-o tara mica, cu o literatura mica. Niciodata nu am fost adepta acestei împartiri destul de simpliste a literaturii. Si chiar daca ar fi asa, nu iesirea pe piata internationala ar transforma nesemnificativul în ceva de valoare. Doar calitatea a ceea ce se scrie ar putea-o face. Si calitatea criticii care întâmpina aceasta literatura. Poate ca aici mai trebuie sa ne exersam, în felul în care critica îsi asuma propria functie sanitara. Faptul ca unele dintre cartile scrise aici ajung sa fie citite si dezbatute în tari unde critica a depasit de mult elanurile umorale înseamna însa ceva.

6. Nu as putea sa va raspund în ce masura cartile cele doua despre care vorbiti - cea gândita si scrisa în româna si cea tradusa - difera. As tinde sa cred ca nu difera. Cât despre public, nu am avut în minte unul anume. Cartile mele le-am scris pentru oricine îsi va dori vreodata sa le citeasca.   

 Livia Stoia
„Agentia are si un portofoliu de autori români pe care îi reprezinta în strainatate“

Agentia Literara Livia Stoia (fosta Agentie literara SUN) are o vechime de aproape sase ani, fiind înfiintata în decembrie 2003. Agentia reprezinta în România edituri, agentii literare si autori individuali din Marea Britanie, SUA, Germania, Franta, Olanda, Italia, Spania si America Latina, Canada, Rusia, Turcia, Australia. Este reprezentant exclusiv în Romania si Republica Moldova al agentiei DS Rights and co-editions, organizând co-productii pentru publicarea cartilor ilustrate.
Agentia are si un portofoliu de autori români pe care îi reprezinta în strainatate.
Anca Maria Mosora este unul dintre autorii nostri favoriti, nu doar datorita cartilor ei minunate pe care le reprezentam, dar si pentru ca este o persoana de o calitate umana speciala.
Anca si-a pus încrederea cu totul în mâinile noastre, sperând ca vom gasi edituri straine serioase, care sa accepte sa publice traducerea cartilor ei. Pâna acum am încheiat contracte cu o editura din Cehia, care a publicat deja „Arhanghelii nu mor“ în limba ceha, urmând sa publice în curând si „Reality Game Show“. Urmeaza aparitia „Arhanghelilor“ pe piata italiana.
Astept cu mare nerabdare sa citesc urmatorul roman al Ancai, care sper sa aiba succes în România si sper sa-l putem promova apoi în strainatate. Contez, deocamdata, pe interesul cehilor si al italienilor.   

Dan Lungu
„Nu cred ca e bine sa gândesti pâna la capat o carte atunci când o scrii“

1. Povestea a început cu lansarea colectiei „Ego.Proza“ de la Polirom la Bookfest-ul bucurestean. Acolo, în sala în care am citit un fragment din „Raiul gainilor“, se aflau, fara ca eu sa am habar, o editoare franceza, Jacqueline Chambon, si o tânara traducatoare, Laure Hinckel. Le-a placut ceea ce au auzit, le-a placut reactia salii, asa ca au cerut cartea de la editura si cam peste un an si jumatate s-a întâmplat ceea ce nu îndraznisem sa visez niciodata, aparea editia frantuzeasca a romanului. Imediat, a fost invitatia la „Les belles étrangères“, care a ajutat la promovarea cartii în Franta si la strângerea legaturilor cu editoarea. Tot la Jacqueline Chambon a aparut „Sînt o baba comunista!“, iar de curând am semnat contractul si pentru „Cum sa uiti o femeie“. Succesul din Franta, atât cât a fost el, mi-a deschis calea catre traducerea în alte limbi. Fara îndoiala, aici trebuie adaugat contextul european favorabil si mai ales politica Institutului Cultural Român de a promova, mai nou prin Centrul National al Cartii, cultura româna în lume. La Târgul de carte de la Torino, editorul meu italian, Simone Zonza, îmi marturisea ca s-a hotarât sa dedice o colectie literaturii din Est si sa înceapa cu români în urma unei discutii cu reprezentantii Cennac-ului românesc, care l-au convins ca în România poate gasi autori de calitate. Desi nu sunt întotdeauna foarte vizibile, spectaculoase sau recunoscute, rezultatele acestei institutii exista si sunt benefice. Eu unul le-am resimtit ca atare.
În momentul de fata, fiecare dintre cartile mele de proza se bucura de cel putin o traducere în strainatate. Desigur, pentru cel mai recent roman, ea e în malaxorul traducatorului. Au aparut sau sunt în curs de aparitie în franceza, germana, italiana, maghiara, slovena, spaniola, poloneza, greaca, bulgara si turca. „Sînt o baba comunista!“ este, deocamdata, cel mai tradus roman al meu, în opt din limbile enumerate mai sus.

2. E greu de vorbit de un singur public, ca o entitate monolitica. El difera de la tara la tara si chiar în interiorul aceluiasi spatiu cultural avem de-a face cu mai multe categorii de public. Din experienta mea limitata, cred ca în Franta, Germania si Austria publicul este foarte fragmentat si eterogen. Cel mai vizibil din punctul meu de vedere este publicul care vine la lecturi, iar despre acesta pot spune ca este curios, avizat, dornic sa comunice si dispus sa plateasca un bilet de intrare pentru a-si satisface gustul pentru literatura si, evident, dispus sa cumpere o carte daca ceea ce a auzit l-a convins. Câti oameni din România ar plati un bilet modic de, sa spunem, 5 lei pentru a asculta un autor strain despre care nu stie mai nimic?

3. Regula este ca autorul sa fie în permanenta suparat pe editorul sau. Ei bine, eu o sa va dezamagesc. Cred ca editorul meu este singurul care a avut o politica serioasa si de durata pentru sustinerea tinerilor autori din România si, din nou, e singurul care are o strategie coerenta de promovare a scriitorilor români în strainatate. Fara acestea, nu spun ca nu as fi scris la fel, însa multe dintre succesele mele de astazi nu ar fi existat.
4. Cu mici exceptii, traducatorii cartilor mele sunt tineri sau foarte tineri. De regula, avem o corespondenta bogata, încercând sa lamurim tot felul de lucruri. Nu de putine ori ne amuzam. Cred ca fiecarei generatii de scriitori îi corespunde o generatie de traducatori, care au cam aceleasi gusturi, aceeasi cultura si mai ales acelasi stil de comunicare.

5. E greu de spus asta. Nu stim care sunt exact consecintele de bataie lunga ale iesirii noastre pe piata internationala, însa cred ca e bine sa o facem. S-ar putea ca în mod subtil scriitorii români sa-si schime viziunea si chiar cititorii autohtoni sa-si schimbe pozitia fata de ei. Ca sa nu mai vorbim de atentia, atitudinea si instrumentarul criticii de la noi, care pot suferi metamorfoze spectaculoase. Iar dupa toata aceasta poveste e posibil sa constatam ca tocmai am împlinit 18 ani, adica nu mai suntem minori.

6. Eu sunt unul dintre acei scriitori din categoria egoistilor: atunci când scriu cartea, ma gândesc doar la mine. Daca nu-mi place o fraza, nu pot trece mai departe. Abia când e gata cartea ma pot gândi si la public. Fara îndoiala, orice traducere schimba forma cartii. Dar asta nu vine neaparat din limba, ci din jocul de refractii ale mediului cultural în care intra cartea. Daca nu am scris o carte tezista, cu sens unic si prestabilit, eventual moralizator, atunci nu avem de ce sa ne suparam pe lecturile multiple. Ele atesta rezistenta la diversitate. Nu cred ca e bine sa gândesti pâna la capat o carte atunci când o scrii, trebuie sa lasi si cititorului libertatea de a gândi. Iar acesta o face cum crede el de cuviinta si cu instrumentele pe care cultura în care s-a format i le pune la îndemâna.   

 Laure Hinckel
„Râd si acum amintindu-mi unele secvente din cartea aceasta“

Traduc din literatura româna din 2004. Am început cu traducerea cartii lui Andrei Plesu „Despre îngeri“ si, aproape concomitent, am tradus cartea lui Dan Lungu „Raiul gainilor“. Altfel, de vreo doi ani traduceam din presa româneasca. Lucram la un site frantuzesc care da cititorilor ocazia sa citeasca din presa din Balcani, eu ma ocupam de presa româneasca, si am tradus sute de articole. Cu asta am început.
Întâlnirea cu Dan Lungu a fost o întâlnire deosebita. Veneam an de an în România, am cumparat cartea de cum a aparut pe piata româneasca. Apoi s-a ivit pentru mine posibilitatea de a fi consilier literar pentru Centrul National de Carte al Frantei în 2005 si atunci am zis: cartea aceasta trebuie sa intre neaparat în program. Face parte din valul de literatura tânara din România, e deosebita, e amuzanta, ironica, este realista. În calitate de consilier editorial am promovat-o la „Les belles étrangères“, pe lânga Mircea Cartarescu si altii. Asa m-am întâlnit cu cartile lui Dan Lungu. A fost o întâlnire de suflet. M-am amuzat grozav citind si apoi traducând cartea. Râd si acum amintindu-mi unele secvente din cartea aceasta. Apoi traducerea pentru celelalte carti a venit de la sine, dar mi-a placut foarte mult „Sînt o baba comunista“.
Au fost si pasaje dificile la traducere. Trebuia sa aduc în fata cititorului francez cartea în toata prospetimea ei, cu toata ironiei ei, erau secvente specifice românesti si zic eu ca la acestea am reusit foarte bine pentru ca am petrecut doisprezece ani în România, si am citit si „Catavencu“ si am vorbit cu prietenii mei de aici care sunt haiosi, deci nu am avut cum sa nu prind si umorul lui Dan Lungu. Contextul politic si cultural al romanului - aici este miza lui mare - nu mi-a scapat.    

---