Primul în catalog
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura literară »
Autor: GEORGE NEAGOE
„Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt ca un upercut la ficat. Nu-ti dai seama când îti izbesc sensibilitatea. Le citesti si ramâi naucit. N-apuci sa te dezmeticesti, ca ai si primit o alta lovitura de poezie. O atare carte ma face sa uit ca am în fata un debut editorial. Trairile vulcanice, experientele-limita, farsele liricoide si autoironiile teribile reprezinta fetele unei piramide unde „Chipurile“ îsi pastreaza intacta vigoarea. Iar imaginile tragice stau la baza acestui edificiu poetic uluitor. Cuvintele lui Claudiu Komartin de pe coperta a patra a volumului confectioneaza un chapeau care cuprinde aproape cu precizie esenta „Chipurilor“: „ba sentimental, ba macho, traind dupa un fel de cod al onoarei poetice, lui SGB îi reusesc poeme de mare forta, în care fixeaza o mitologie a ratarii, nefiindu-i straina gratia perfida a decazutilor, a veritabililor «golani»“. Nu pot sa ma eschivez de citatul precedent.
Chipuri feminine
Esecul în dragoste pare mai degraba voit. E un fel de masochism al întovarasirii cu demne urmase ale Penei Corcodusa, ale Tincai sau ale Radei. Impulsul erotic îl poarta cu sine pe scutierul favorit – povestea: „Se zicea/ ca, daca o atingeai, ti se îndeplineau toate dorintele,/ fiindca/ pe lume nu mai era nicio femeie ca ea“ („Jairica“). Vrajitoarea vinde placeri, are mintea ratacita, e suduita si agresata precum eroina lui Mateiu Caragiale. La vederea ei, barbatul împrumuta mantia si mila lui Pantazi: „Cât sunt eu de canibal/ era sa-mi scape o lacrima/ când am vazut-o izbindu-si capul/ în geamurile unei saormerii“. Lumea artificiala nu înseamna refugiu, ci o scufundare în mâlurile vietii, o cautare a degradarii cu orice chip. Daca literatura nu foloseste la nimic, remediul se numeste consolarea amoroasa: „pe ghiridumba am cunoscut-o când creierul îmi era ca o fabrica ce producea rebut dupa rebut. [...] scriam un pârci de roman [...] si-aveam nevoie de o adolescenta mâncata de mizerie, din care sa extrag o poveste cu radacini de realitate“ („Chip chirip“).
Voluptatea penibilului transpare din poemele „prima data când am fost într-un club de streaptease“ si „stii“. În primul, mintea elevului e sechestrata de o dansatoare: „fluturasul tatuat pe sânul ei îmi aluneca prin toate/ venele, pâna-n subconstient, încât când clipeam/ îi simteam sub pleoape aripile trase/ prin curcubeu“. Cu ochii altoiti pe trupul fetei, baiatul intra într-o stare narcotica. El vede mai multe culori decât Rimbaud. În plus, le simte si consistenta. Tatuajul e un fluture de noapte care se loveste cu încapatânare de privirea stralucitoare a adolescentului. Extazul merge în compania unei suite de imagini regale. Tânarul se îndragosteste si, cu bani furati de la parinti, îi plateste Andreei noptile petrecute împreuna. Dupa ce aventura se termina, cei doi se revad întâmplator. Ea s-a ratacit de frumusete, el se jeneaza de experienta avuta. Poemul se încheie simetric, dar fluturele nu mai zboara, pentru ca „domnul conte“ roseste amintindu-si de idealismul pueril: „fluturele care îmi colorase odata visele i-a zacut pe/ tâta ca pironit/ într-un insectar. pentru o clipa ne-am întâlnit privirile,/ atunci m-a recunoscut. m-am prefacut ca n-o vad si-/ am mers mai departe“. Andreea a fost exilata în muzeul chipurilor uitate. „Stii“ îl aduce în prim-plan pe trubadurul care ajunge sa creada în blazoanele compuse pentru slavirea perfectiunii trupesti a femeii. Barbatul devine victima propriilor scorniri: „odata am întâlnit cea mai frumoasa femeie din lume/ avea ochii ca doua icoane înramate cu gene/ parul îi curgea negru ca smoala topita/ în cascade/ pe sira spinarii/ peste fese/ si mai departe/ pâna în umbra/ chipul?/ chipul ei m-a lasat fara versuri/ ma jur“. Declamatiile patetice si descrierea ce aduce întrucâtva cu sonetele medievale si renascentiste sunt pastise, dar unele cu rol clar în constructia poemului. Poetul îsi alege gresit partenera, deoarece se complace într-un lirism superficial, care îi da impresia ca traieste un amour curtois: „statea în apropierea catedralei Notre Dame de Paris/ „cum îi sta bine unei fapturi divine“ am gândit/ si când am întrebat-o pe româneste/ (pentru ca asa o femeie nu putea fi decât românca)/ „Ce faci?“/ mi-a raspuns simplu, cu o voce de vata/ „Depinde cât dai“„. Umorul fulgerator, care despica reveriile stupide, si poanta imprevizibila alcatuiesc basorelieful imaginatiei lui Stoian G. Bogdan. Îndragostitul nu se satura s-o caute pe femeia nepotrivita. Asta nu înseamna ca e nefericit. Poza insului pacalit de amante si cea a romanticului în cautarea iubirii perfecte capata efecte sepia, spre deosebire de portretul restaurat al craiului complice: „spun ca te iubesc ca sa obtin chestii“ („Sunt. O lichea“).
„A girl to remember“ e o poezie extraordinara. Corpul trepideaza si transpira la fiecare vers. În creier se ciocnesc racnete si spasme. Intensitatea sensibilitatii emanate se aproprie de cea din frescele cu martiri. Traumele psihice ridica din abis tartori si cerberi: „adormit pe banci în parcuri sau în gara/ fugeam din somn când simteam politistii/ ma ascundeam în tomberoane sleit de puteri [...] / dar ei tot ma gaseau cu câinii lor/ dar ei tot îi asmuteau sa ma muste/ dar ei tot ma pocneau cu pulane si cu bocanci/ pâna când ma lasau inconstient printre gunoaie/ apoi se pisau pe mine si ei si câinii/ sa-mi vin în fire ca sa ma mai bata“. Strofa urmatoare – cea mai frumoasa din întregul volum – combina sublimul statuilor Pietà cu paroxismul erotico-mistic. Vagabondul desfigurat primeste îngrijiri din partea iubitei: „tu ma cautai disperata nopti întregi/ pâna când se goleau tomberoanele/ abia atunci ma gaseai pe trotuar/ bâzâit de muste/ îmi sarutai mâinile zdrobite/ îmi spalai sângele-nchegat cu parul tau/ si-ti pasa numai de mine“. Duhoarea aproape solida, carnea strivita de parca ar urma sa fie facuta snitele, tandretea si devotamentul fetei reteaza orice reactie.
Poemul „toate femeile de care ma îndragostesc“ se termina cu o imagine ametitoare, ca si cum ai inhala cloroform: „toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor“.
Chipuri masculine
Poeziile în care apar figuri barbatesti amplifica sarcasmul la cote paralizante. Lucrurile nemuncite sunt dubioase, precum banii câstigati de Natarau' Gimi „la un loz razuit în trei culori“ („s-a luat lumina“). Destrabalarea se instaleaza confortabil în familia presupusului milionar, iar „pacaliciul orasului“ se lauda ca s-a nascut cu stea în frunte: „Sa moara mama daca n-o sa va iau apartament la Bucale [...] / Ba, când v-am spus eu ca mama m-a scapat în cacat/ n-ati crezut, na/ si-aruncau cu pahare de la etaj/ si tot blocul statea cu usa deschisa ca la mort“. Mare greseala a comis Natarau' Gimi ca si-a blestemat mama, deoarece vecinii de pe scara prevazusera tragedia. Numai ca nu stiusera ca tocmai tatal va crapa mai iute decât daca ai zice „loz“: „asa l-au condus cu popa la gara/ si tot cu popa l-au asteptat/ ca la Bucuresti la Loteria Nationala/ i-au spus [...]/ ca alea trei cu nouasnoua de milioane/ trebuiau sa fie ca la X si 0/ ca sa câstige/ negru a vazut în fata ochilor/ si-a facut infarct“. Râsul tâmp troneaza la sfârsit, doar Gimi cerseste bani de sicriu: „statea cu mâna-ntinsa si-aduna banii pentru înmormântare“. Nu cred ca ultimul vers îsi mai avea rostul. As fi preferat ca naratorul sa se abtina de la sentinte despre soarta batjocoritoare: „ah realitatea are bile sub preput“.
Tot în rândul celor retrogradati în calicie intra „Tipul d)“, un figurant, atât de bogat încât putea face avioane din bacnnote, un ins arogant, special pâna la punctul de a fi unicul încadrat în „casuta d)“, inventata pe masura inteligentei sale subretardate. Saracit, „tipul d)“ ajunge sa ceara pomana, prilej pentru un fost coleg de liceu sa rosteasca un truism care saraceste textul: „Soarta mai face misto uneori“.
„Sunt zile“ face parte din grupul poeziilor fundamentale pentru calitatea cartii. Un batrân „cu-o fata stâlcita si câteva fotografii“ moare în bratele prietenului mai mic. Cu ultimele cuvinte, agonicul se amageste ridiculizându-i pe ucigasi: „- Îi astiept, bogdani, mai divremi sau mai târzâu tot lângî mini ajung...“. Moartea e un popas obligatoriu.
Chipurile mortii
„Chipurile“ se învârtesc într-un dans macabru. Rude, copii nenascuti, amici, iubite pier rând pe rând. Cu fiecare deces, dispare si câte un chip al poetului. E un drum sinistru catre despuierea de sine. Fara persoanele cunoscute, fiinta se aneantizeaza. Internarea mamei într-un ospiciu si închiderea tatalui în puscarie sunt morti simbolice. Astfel, libertatea devine tot claustrare. În „Sanatoriu“, panica dinaintea întâlnirii cu mama declanseaza cea mai frapanta si înfricosatoare metafora din câte am citit în ultimii ani: „cât un copil lepadat/ mi s-a facut inima“.
Volumul lui Stoian G. Bogdan opareste simturile. Autorul este, cel putin acum, primul în catalogul poetilor din 2009. Ar fi minunat daca niciun rid n-ar atinge „Chipurile“.