(II)Iluziile literaturii si cârtelile criticii
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
3. Ramâne problema „Sfântului Eminescu“ care, remarc, produce cea mai mare iritare în rândurile intelighentiei românesti post-moderne. O s-o discutam dupa ce vedem mai întâi care este opinia Dlui Eugen Negrici, profesor, repet, de literatura veche, despre clasici, în genere, si despre clasicismul pe care îl recomanda literaturii române în 1946 G. Calinescu într-un eseu devenit celebru... Eh, bine, Dl Eugen Negrici crede despre clasici lucruri rele. Îl enerveaza, mai întâi, cultul clasicilor, dupa cum îl enerveaza de tot cultul capodoperei care la noi, românii, ar fi foarte puternic. Auzind acest fapt, mi-am zis: de este asa e bine, deie Dumnezeu sa fie asa si nu altminteri pentru ca într-o lume în care totul este luat la misto (scuzati de vorba proasta), un cult pentru clasicii literaturii si o admiratie neabatuta pentru capodopera ar putea sugera ca, dincolo de tendinta noastra de a lua lucrurile usor, de a cârti, dincolo – vreau sa spun – de morala lui „ce's copil“? – (morala îndoielii si o filosofie de existenta bazata pe o funciara neîncredere în ceea ce exista si în ceea ce nu exista înca) se afla în profunzimile spiritului românesc un respect puternic fata de valori, o morala, dar, de natie cultivata si creatoare. Dar exista, ma întreb, acest cult si, cât de primejdios poate fi el în cultura? Autorul „Iluziilor...“ crede ca exista în exces si este prapastios, cât se poate de necreator, paralizat pentru spiritul românesc. O fatalitate, adevarata nevolnicie: „ne dam sau nu seama, clasicii ne obliga sa le recitim zilnic crezul, ne supun unui viol estetic si ne constrâng sa înghitim zilnic de bunavoie si cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului la etern si imuabil“ (p.37). O azima toxica, se întelege, un viol estetic, pur si simplu. Dl Eugen Negrici nu se împiedica în nuante. Dar clasicismul de care au facut caz si uneori fac înca criticii români? „Clasicismul“ lui G. Calinescu, este de parere autorul pe care îl discutam aici, reprezinta o forma de „dirijinsm“ în cultura, în alti termeni: o nenorocire: „cu accente simpatic dirijiste si în contrasens vizibil cu felul cum evolua, în 1946, literatura, el reusea sa impuna, cu dezinvoltura si irezistibila gratie sofista, sinonimia între clasic, perfectiune si structura literara clasica“ (p.39). Si tot el: „miza pe clasici duce la dirijism si intoleranta, da sugestii autoritatilor [...] monitorizeaza literatura si arta“ (p.41).
În fine, pentru a pune punct acestei discutii, autorul ne previne ca pentru el modelul clasicitatii nu exsita sau, de exista pentru altii, nu trebuie sa conteze pe el, autorul „Iluziilor...“: „în ce ma priveste, raspunsul este nu. Devenind un model, un ideal, clasicul stârneste instinctul mimetic, favorizeaza standardizarea, cliseizarea si conformismul“. Pe scurt, exemplaritatea este „de cele mai multe ori este nociva“... Opresc aici seria acestor propozitii negative. E limpede, lui Eugen Negrici nu-i plac clasicii, are oroare de modelul clasic si, în genere, respinge ideea de perenitate si exemplaritate în literatura si citeaza în sprijinul opiniilor sale pe Zarifopol care, se cunoaste, a scris o propozitie memorabila prin neadevarul ei: „vesnica tinerete a eternelor modele este o fraza inepta, iesita din mintile strâmte si lenese“... Am putea usor spune ca si fraza care combate aceasta fraza inepta este si ea tot atât de inepta prin obscuritatea ei estetica. Nu duc gândul pâna la capat pentru ca Paul Zarifopol nu-i o minte strâmta si lenesa, este doar un spirit sceptic lipsit, în ce priveste scriitorii clasici, de gust estetic... I se potrivesc si lui, scepticul superior, cuvintele scrise de I. L. Caragiale cu care era amic si pe care îl admira: „Politica de vorbe care protesteaza prin politica de fraze“...
Dar sa revin la parerile autorului privitoare la clasici si la modelul clasicitatii... Ce-as putea sa-i raspund? Ca nu are dreptate si ca pune din nou strâmb chestiunea modelului în literatura? Faptul este de ordinul evidentei. G. Calinescu (oaia neagra a acestui eseu, se va vedea), nu gândeste nici simplist, nici frivol sensul clasicismului în literatura româna si, în genere, rolul si sensul clasicismului în toate epocile de creatie. Subiect cunoscut si important în critica româneasca din moment ce revenim mereu la el. G. Calinescu are în vedere, în 1946, romanul românesc si, daca judecam lucid, observam ca el are dreptate. G. Calinescu are dreptate si altfel: în 1946 literatura româna dadea semne alarmante ca intra sub tutela politicului (mai exact: sub tutela unui sistem totalitar) si renunta la modelele ei. Previziune buna, efect nul pentru ca teoria lui G. Calinescu n-a putut împiedica acest proces ce s-a dovedit devastator în cultura româna. Nu este singurul critic lucid din generatia lui care propune modelul clasicismului (ca un model de rezistenta) în climatul intelectual si politic turbulent de dupa razboi. Vianu, Streinu vorbesc si ei de un model al clasicismului care ar putea proteja o literatura agresata din toate partile. N-a fost sa fie, ideologii noului sistem au fost mai puternici...
Mai trebuie precizat ceva în legatura cu „clasicismul“ lui G. Calinescu: îl gândea, ca si Paul Valéry, nu ca o întoarcere la modelul clasic propriu zis, ci ca la un stil pe deasupra stilurilor în evolutie, adica la ceea ce este esential, durabil, repetitiv în literatura. Ce forma de „dirijism“ este aici, ce teroare în lumea literelor vrea sa introduca G. Calinescu mâna-n mâna cu Paul Valéry... recomandând modelul unui clasicism trecut printr-o modernitate destructuranta?... Ecuatia clasicism = dirijism este o aberatie. La fel propozitia: obligati (de cine? de scoala, de parinti, de critici literari?) sa-i citim pe clasicii literaturii, ne supunem „unui viol estetic“... N-am citit de multe ori în viata mea, trebuie sa marturisesc, o propozitie mai absurda... Toti marii critici europeni, de la Sainte-Beuve la Barthes, sunt de parere ca, dimpotriva, clasicii modeleaza spiritul, si au dreptate. Montaigne este, de câteva bune secole, pedagogul spiritului european, la fel marii moralisti din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea. Ei au educat pâna si spiritul rebel al lui Cioran, acest „dandy al neantului“ cum îl numeste, cu rautate, un filosof parizian de azi... Vine apoi, în demonstratia lui Eugen Negrici, ideea ca miza pe clasici duce la intoleranta si ca „exemplaritatea“ este toxica în literatura. Idee rea, idee nefasta ca si aceea ca pretuirea (ma rog, cultul) pentru scriitorii clasici inspira autoritatile sa monitorizeze arta... Daca autorul se gândeste la dictaturile de dreapta sau de stânga, ideea de dirijism, manipulare, intoleranta... ar putea fi discutata. Dar de aceasta anomalie nu sunt de vina clasicii, ci politica autoritara, proprie regimului totalitar. Iar politica de acest fel (o politica pe care generatia mea si înca una înainte si, în buna parte, alta de dupa noi au cunoscut-o bine, pot spune chiar: au trait-o în chip dramatic) n-au inspirat-o clasicii literaturii române, ci politrucii de dupa 1945 care au început, orice istoric al literaturii cunoaste, nu prin a cultiva clasicii, ci prin a-i interzice. „Dirijismul“ (fenomen real, fenomen feroce în anii '50) s-a bazat pe teoria celor doua culturi, teorie de sorginte leninista, si a dus la eliminarea din spatiul literaturii a operelor clasice, integral sau partial. I-au trebuit criticii române aproape doua decenii pentru a le recupera... „Violul estetic“, vreau sa spun, este provocat nu de obligatia de a citi pe clasici (obligatie, de altfel, relativa impusa de scoala!), ci de interdictia de a-i citi si de interpretarea lor tendentioasa, politica, adica falsificarea mesajului lor estetic.
Poate stârni un model literar (clasic sau modern, postmodern) „instinctul mimetic“, cum crede Eugen Negrici? Evident, dar numai la scriitorii fara talent. Eliot scrie undeva ca toti creatorii imita modelele pre-existente, diferenta este doar ca unii imita prost si altii bine. Si are dreptate, indubitabil. Miturile, temele, structurile, ideile, chiar unele procedee strict literare, toate migreaza de la o generatie la alta, voluntar sau involuntar... Uneori un procedeu socotit demodat, defazat (cum le place unor publicisti culturali de azi sa spuna) este reluat si intra, împreuna cu altele, în marea creatie. „Originalitatea“ absoluta nu exista în literatura. Marii scriitori nu-si pun, dealtfel, problema originalitatii perfecte, ei o realizeaza miscând fotografiile deja existente, reordonând modelele, luând si regândind totul. Opera lor este un mare fluviu (o metafora deseori repetata) care se formeaza prin aditiunea atâtor râuri si pârâuri obscure...
Favorizeaza, apoi, clasicul „standardizarea si conformismul“ în literatura? Da, se poate, dar – iarasi – numai la scriitorii slabi. Legiunea grafomanilor care imita un clasic sau altul poate fi enorma, dar nu ei dau tonul în literatura. A-i lua ca punct de referinta atunci când analizam substanta si forta literaturii este o eroare de metoda. Eminescieni, arghezieni, bacovieni, barbieni, blagieni, imitatori ai lui Sadoveanu sau ai lui Creanga (istoriile literaturii semnaleaza câte „un Creanga al Olteniei“ sau un imitator ilfovean al lui Sadoveanu!) au fost si vor fi mereu în literatura. Unii reusesc sa nuanteze modelul (ma gândesc, de pilda, la expresionistii din grupul „Echinox“), altii rateaza. Dar, înca o data, nu modelul este de vina, ci apetenta sau inapetenta pentru creatie a imitatorului. Autorul „Iluziilor...“ nu are dreptate, vreau sa precizez, nici la acest punct al speculatiilor sale... „Clasicul“ poate stimula simtul creatiei pentru ca el cultiva spiritul, învata masura si familiarizeaza pe creator cu ideea perfectiunii. Conditia este, reiau vorba lui T. S. Eliot, ca modelul (clasic sau modern) sa fie imitat bine, ceea ce înseamna: citit bine, perceput în ceea ce are esential si durabil în a privi lumea din afara, în cazul unui romancier. Cel mai greu de imitat este, se întelege usor, poezia, pentru ca poezia e un limbaj special („o limba în interiorul limbii literare comune“, scrie Valéry) care nu poate fi, în fapt, imitat... Pe scurt, ideea ca modelele clasicitatii favorizeaza intoleranta si „dirijismul“ în cultura si duce, invariabil, la conformism este rau pusa si rau demonstrata. Ea creeaza, în cele din urma, mari confuzii într-o cultura care, daca dam crezare lui Eugen Negrici, este deja sufocata din cauza lor...