(II)Scrisorile lui Cioran
articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Exercitii de filosofie a existentei, epistolele lui Cioran – ma refer si astazi la volumul „Scrisori catre Wolfgang Kraus (1971 1990)“, aparut recent la Humanitas – sunt deopotriva, daca nu chiar într-o mai mare masura, si exercitii de filosofie a istoriei, în primul rând a istoriei Europei secolului XX. Criticul Dan C. Mihailescu avea dreptate sa afirme, desi cam excesiv: „Toata cartea asta nu face decât sa deplânga la un mod spectaculos – paradoxal cum se alege praful de Occident din cauza democratiei care nu stie sa fie si dictatoriala la o adica“. Într-adevar, lui Cioran viitorul Europei, ca, de altfel, si al Americii (e vorba de America de Nord) nu i se pare deloc roz. Frapant este ca ideile si predictiile lui sunt astazi mai convocante, as zice mai actuale (iar unele chiar adeverite) decât erau în anii '70 si '80, când au fost scrise cele 158 de epistole. E aproape un truism a spune ca Cioran, dincolo de scânteietoarele si pentru multi derutantele lui paradoxuri, de scepticismul sau, era/ este un vizionar. Comentariile sale privind evenimentele, situatiile la care este martor dovedesc nu doar o întelegere profunda a lor, ci si o intuitie a efectelor acestora pe termen mediu si lung.
În scrisoarea din 5 mai 1973, el nota: „Libertatea nelimitata, desantata pe care o savureaza cei din Occident este, pe termen lung, daunatoare si chiar periculoasa. Libertatea are o valoare pozitiva numai în masura în care exista prejudecati care o îngradesc. Însa în momentul în care prejudecatile sunt înlaturate, instinctul de conservare este distrus si te cuprinde ameteala“. Si ne aflam, atentie, în 1973, înainte deci cu doi ani de Actul de la Helsinki! Si cu mult mai mult înainte de intrarea în actiune a corectitudinii politice. E limpede ca ameteala de care vorbea Cioran a început sa fie resimtita din ce în ce mai acut în deceniile ce au urmat. Si nu numai în tarile din Vestul Europei. Ma tem ca „expertul decaderii“ a vazut bine.
O fraza asternuta pe hârtie de Cioran cu peste 35 de ani în urma pare a fi fost inspirata de chiar realitatea Europei, dar mai ales a României de azi: „În perioadele de criza pot fi observate foarte bine laturile negative ale democratiei“. Este cu atât mai nelinistitor cu cât ceea ce am citat apartine unui mare gânditor al secolului XX care a trait în simulacrul de democratie româneasca interbelica, iar apoi într-o mare si functionala democratie occidentala.
Cioran sesizeaza motivatia profunda a unor fenomene ce se petrec în contemporaneitatea sa si formuleaza uneori profetii teribile privind evolutia lor. De pilda, fata de ceea ce îi relateaza Wolfgang Kraus, care, vizitând Bucurestiul, în 1976, fusese impresionat de faptul ca bisericile erau aici pline de credinciosi: „Bisericile din Bucuresti sunt pline, dar mai mult din motive politice decât religioase. Poate ca ma însel eu. În orice caz, victoria marxismului e ultima sansa a crestinismului. Biserica trebuie asuprita, altfel devine prea conventionala, prea de moda veche. În Occident, doar o tiranie nemiloasa o mai poate salva“. De altfel, soarta crestinismului în Occident si în Europa în general este pentru Cioran una dintre temele principale de reflectie si de îngrijorare, întrucât crestinismul a fost si ar trebui sa fie în continuare baza si coloana vertebrala a civilizatiei europene. În ianuarie 1987, îi scria europeanului pur sânge Wolfgang Kraus: „Nu exista salvare pentru civilizatia care nu mai crede în ea însasi. Îmi îngaduiti sa fac o profetie? Peste cincizeci de ani, Notre-Dame va fi o moschee“. Dupa aproape doi ani, diagnosticul sau avea sa fie si mai sever: „…crestinismul este completamente gol pe dinauntru“.
În 1988, când Gorbaciov era vedeta politicii mondiale, îi da urmatorul raspuns prietenului sau: „Ma întrebati ce zic eu despre Gorbaciov. Daca e suta la suta sincer, e pierdut. Daca însa e semi-cinic, are sansa de a câstiga. În orice caz Rusia are destin. Occidentul, din pacate, nu“.
Greu de apreciat, chiar dupa ce au trecut mai mult de doua decenii, daca Gorbaciov a pierdut sau a câstigat, daca a fost sincer sau semi-cinic. La urma urmei, important nu e daca a pierdut sau a câstigat el – convingerea multora, printre care ma numar, e ca va ramâne în istorie ca un mare perdant, tocmai pentru ca n-a stiut sa-si masoare corect si responsabil actiunile si câstigul –, ci faptul ca, oricâti vremelnici Gorbaciovi sau Eltîni s-ar perinda la Kremlin, Rusia are destin, cum zice Cioran. Sa n-o plângem! Cât priveste America (adica S.U.A.), poate ca daca am fi cunoscut o asertiune a lui Cioran atunci când a fost facuta, în 1981, la nici trei luni de la instalarea la Casa Alba a lui Ronald Reagan, am fi privit-o cu oarecari rezerve: „America, acest amestec de naivitate si coruptie, e incapabila sa faca politica mondiala“. Din pacate, ceea ce s-a întâmplat ulterior, mai ales în epoca Bush, avea sa confirme cu asupra de masura asertiunea lui Cioran.
Mi se pare, apoi, simptomatic ceea ce îi spunea prietenului sau de la Viena la începutul anilor '70: „Evolutia recenta a lumii este atât de deprimanta, încât, din lasitate, nu mai citesc de doua saptamâni nici un ziar. Am obosit de atâtea catastrofe pe care le-am prezis. V-a interesat în general Talleyrand? Eu am citit pâna acum cel putin douazeci de carti despre el. O personalitate fascinanta, un escroc genial. Foarte actual. Am avea nevoie de un asemenea om“.
Altminteri, Cioran marturiseste ca nu poate decât sa împartaseasca întru totul previziunea lui Raymond Aron: „Viitorul nostru depinde de Dumnezeu si de tarile producatoare de petrol“. Cât despre destinul României, el nu ezita sa pronunte în stilu-i sententios: „Totul a esuat în aceasta tara. Asta e singura ei originalitate.“ (27 octombrie 1990).
Nu mai putin incitante sunt opiniile lui Emil Cioran, cel din scrisori, despre unii scriitori (de exemplu, Musil e „prea plictisitor, prea labartat, prea putin succint, prea reflexiv“); despre roman si alte genuri literare („…un roman este modul cel mai bun posibil de a te ascunde, pentru a putea spune totul într-un mod impersonal. Un eseu este mai mult sau mai putin o confesiune, o atitudine, ba chiar un program“); despre intelectuali („În istoria intelectualilor au existat aproape întotdeauna tradatori si martiri, în ambele cazuri oameni pe care nu te poti bizui“); despre propriile carti („Despre neajunsul de a te fi nascut“ – „este sumbra, prea frivola pentru a merita sa fie tradusa. Este o carte tipic frantuzeasca“, îi comunica el lui Wolfgang Kraus, în legatura cu traducerea amintitei carti în limba germana ce tocmai se pregatea); despre raporturile sale cu cultura („Sunt obosit de cultura, chiar daca sunt fiul unui popor lipsit de cultura“, iar într-o alta scrisoare, vorbind despre „independenta culturii fata de tot ceea ce stim noi“, admite ca „un pastor, un taran, un muncitor poate avea cultura, chiar daca are cunostinte sumare“); despre Marx (Daca Marx ar fi fost un Luther „astazi am fi avut la Roma un „papa rosu“„) ori despre conditia sa de dezradacinat („E o experienta stranie sa traiesti fara limba ta materna. Dar eu sunt decis sa-mi asum si ultimele consecinte ale dezradacinarii“).
Daca este adevarat ce s-a spus, ultima consecinta pentru Cioran a fost aceea ca, înainte de marea trecere, limba româna si l-a revendicat ca pe un fiu risipitor. Atât cât se mai putea…
Subliniam în prima parte a acestor însemnari, saptamâna trecuta, ca cele 160 de scrisori si evocarile din jurnalul lui Wolfgang Kraus ne apropie mai mult de omul Emil Cioran, fara a proiecta cine stie ce lumini inedite asupra operei. Ceea ce nu înseamna ca nu trebuie sa tinem cont de ele la o noua lectura a literaturii sale care e una a unui mare scriitor si a unui folosof cu o seducatoare imaginatie a ideilor. Bunaoara, din jurnalul lui Kraus aflam ca Cioran, care probabil ca uneori credea ca nu e înteles cum trebuie, considera ca este o eroare „sa fiu luat ad litteram. Scriu paradoxuri, stari de spirit. În ultima mea carte scriu: Când ies pe strada si vad oamenii, nu-mi vine în minte decât cuvântul «exterminare». Ceea ce nu trebuie luat ad litteram“.
Precizarea trebuie luata în considerare, cu atât mai mult cu cât spiritul cioranian este unul care nu te lasa indiferent, care contrariaza, incita sau poate provoca idolatrie. Un episod povestit de el si repovestit de diaristul vienez, chiar daca anecdotic, are o anumita semnificatie privind forta de contagiune a „paradoxurilor si starilor de spirit“ cioraniene. Merita sa-l retin în încheiere. În 1985, în Italia, la Lecce, unde Cioran împreuna cu Simone poposisera la întoarcerea din Grecia, întâlneste un austriac în foaierul hotelului în care era cazat. La o remarca a lui Cioran austriacul îi spune: „Vorbiti ca Emil Cioran“. El: „Pai, chiar sunt Cioran“. Celalalt: „Imposibil, sunteti nebun“. Cioran: „Ceva similar am scris si în «Demiurgul cel rau»„. Un pensionar vienez care traieste într-o casa din Burgenland. A adus-o si pe nevasta-sa, oribila, apoi l-a invitat în Burgenland, sa locuiasca la el, împreuna cu Simone. Cioran: „Un tip cam deraiat, cu miscari caraghioase. Cica apreciaza cartea «Demiurgul cel rau»„. Iar asta s-a întâmplat la Lecce!
La Lecce, catre finele secolului XX!