Ce rusine!

articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13
» cultura literară »
Autor: ALEX. STEFANESCU

Cu ani în urma, un student a fost omorât de un necunoscut care s-a apropiat de el din spate si i-a dat cu o caramida în cap. Politistii l-au prins destul de repede pe criminal, pentru ca existau mai multi martori. Iar el si-a recunoscut fapta. Totusi, anchetatorii nu întelegeau – si nici nu reuseau sa afle de la arestat – motivul pentru care îl ucisese pe student. Între ei doi nu fusese nici o altercatie. Si nici nu exista un conflict mai vechi, care sa faca inteligibila crima.


Pâna la urma a fost chemat un psiholog care, prin întrebari ingenioase, aparent fara legatura cu subiectul, a reusit sa afle de la învinuit ce anume îl determinase sa ucida. Agresorul era un tânar caruia, de la o vreme, totul îi mergea prost. Cazuse la examenul de admitere la facultate, se certa cu parintii, fusese parasit de iubita lui. Si, mergând pe strada, l-a enervat cumplit, l-a scos din minti studentul frumos îmbracat si lipsit de griji, cu o figura de om inteligent.
Este o reactie criminala, care nu ne poate lasa indiferenti. Totusi, daca o asemenea reactie ramâne accidentala, daca nu ia proportiile unei mineriade sau ale unei revolutii comuniste, nu este cazul sa intram în panica.  
Iata însa ca în viata noastra literara atacarea furibunda, cu intentie distructiva – de obicei, de catre autori mediocri – a oricarei realizari demne de respect sau de admiratie nu mai reprezinta doar un accident. A devenit o practica curenta. Nu s-a ajuns (înca) la un asasinat propriu-zis, dar scriitorii de valoare sunt, totusi,  asasinati în efigie, prin insulte, si, mai ales, sunt calcate în picioare, cu ura, operele lor.
Ma uimeau si ma îngrijorau, la început, asemenea reactii, luam atitudine (protestând public împotriva denigrarii lui Eminescu, a lui Zoe Dumitrescu-Busulenga, a lui Mircea Cartarescu, a lui Horia-Roman Patapievici, a lui Gabriel Liiceanu, a lui Adrian Paunescu si a altora), dar treptat m-am blazat, constatând ca ma numar printre putinii, foarte putinii, care protesteaza. Din acest punct de vedere, viata literara a devenit pentru mine previzibila si si-a pierdut farmecul. Stiam, atunci când au aparut primele volume din „Dictionarul general al literaturii române“, ca lucrarea va fi atacata irational, pur si simplu pentru faptul ca începe sa devina realitate. Stiam, când Nicolae Manolescu si-a publicat „Istoria critica a literaturii române“, ca se va gasi cineva (nu stiam ca acest cineva va fi Pusi Dinulescu) care va scrie o carte imunda despre criticul literar care a dat tonul în literatura noastra timp de câteva decenii. Stiam pâna si faptul ca Festivalul „Zile si nopti de literatura“ de la Neptun, inspirata initiativa a lui Eugen Uricaru, continuata cu sacrificii, în împrejurari deloc favorabile, de Nicolae Manolescu, va fi considerat o eroare, o cheltuiala nejustificata, de diversi ziaristi dornici sa se remarce.
S-a întâmplat însa de curând ceva care m-a luat prin surprindere. Cu toata blazarea la care am ajuns, nu mi-as fi închipuit niciodata, nici în momentele mele de dispozitie sumbra, ca editia anastatica a manuscriselor eminesciene, realizata din initiativa lui Eugen Simion, va fi primita cu adversitate. Era un vis frumos al meu, sa spunem însa ca aceasta nu conteaza, era un vis frumos al unor mari oameni din istoria culturii noastre, al lui Constantin Noica, în primul rând, sa se copieze cu maxima fidelitate fiecare din cele 14.000 de pagini ale manuscriselor eminesciene, astfel încât oricine ar dori aceasta sa aiba acces la ele. Si acest vis s-a împlinit! S-a împlinit!
Ce motiv ar putea avea cineva sa profaneze o asemenea izbânda? Credeam, cu o naivitate de nevindecat, ca toti iubitorii de literatura se vor bucura, ca Eugen Simion va fi sarbatorit etc. etc. În loc sa se întâmple asa, o cercetatoare din Cluj, eminescolog, Ioana Bot, a declansat, printr-un articol abil si fals, o întreaga campanie de punere la zid a editiei. Iar campania a culminat cu reclamarea lui Eugen Simion, „pentru faptele savârsite“ la DNA, de catre un necunoscut, în lumea literaturii, Mircea Popescu, din Timisoara, care prin acest gest îsi va câstiga o trista notorietate.
N-o sa fac acum greseala sa iau în considerare argumentatia prozaica si sofisticata a Ioanei Bot, întrucât aceasta argumentatie se desfasoara în gol, fara legatura cu editia în discutie (careia i se reproseaza, dupa logica lui Marian Vanghelie, ca este ceea ce este si nu o editie comentata). Nici n-o sa refac rationamentele meschine ale lui Mircea Popescu referitoare la banii cheltuiti cu facsimilarea manuscriselor. Lucrurile sunt de fapt mult mai simple. Lada cu manuscrise eminesciene lasate de Titu Maiorescu, în 1902, Academiei Române, unica si foarte greu accesibila, s-a multiplicat. Avem în prezent 750 de colectii complete de manuscrise (pe una dintre ele am cumparat-o chiar eu, dându-mi salariul de redactor-sef pe patru luni – dar are asta vreo importanta?). Multe dintre ele vor ajunge inevitabil în bibliotecile publice, altele – în bibliotecile proprii ale unor specialisti sau ale unor tineri carora manuscrisele, asa cum prevazuse Constantin Noica, le vor marca luminos destinul. Datorita stradaniei extraordinarului grafician Mircia Dumitrescu, a tuturor celor care au lucrat la aceasta opera de salvare, scrisul lui Eminescu din cele aproximativ patruzeci de volume de facsimile este mai clar si, deci, mai lizibil decât cel din manuscrise.
Ce suflet trebuie sa aiba cineva ca sa denigreze o asemenea realizare sau ca sa îl denunte pe coordonatorul lucrarii pentru „faptele savârsite“? Au fost multe actiuni rusinoase în viata noastra publica de-a lungul anilor, dar aceasta le întrece pe toate.    

---