(II) Genocid

articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13
» cultura literară »
Autor: Daniel Cristea-Enache

In cuprinsul acestui roman captivant, apar câteva referiri directe la miza, functia si chiar constructia cartii. Nu e vorba insa de un rasfat autoreferential, prelungit in nombrilism. „Cartea soaptelor“ fiind lucrata pe mai multe planuri, pe care-si propune sa le tina in convergenta si intr-o tensionare epica, romancierul se deplaseaza ca un cursor pe suprafata uriasa a dramei armenilor.


Pentru a controla vasta materie rulata, Varujan Vosganian foloseste câteva tehnici care, aplicate inteligent si consecvent, organizeaza compozitional devalmasia de date si fapte, nume si identitati, repere istorice si geografice. El ofera adesea finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptiva, cât mai multe dintre verigile si elementele succesiunii. Sau alege o zi (o data incarcata) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul unei/ unor vieti. Face cronologia unui razboi sau a unui masacru „din locul de unde toate pot fi privite din afara lor“ ori, dimpotriva, montând intr-un puzzle marturii ale participantilor ramasi in viata. Recunoaste ca ii e greu sa pastreze firul povestii (fiindca aceasta, pentru a fi inteleasa, pretinde urmarirea intregii ramificatii), si atunci se plaseaza in timpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi a Povestitorului, dar nu e niciodata a Istoriei insesi.
Aceasta din urma avanseaza inexorabil si inghite an dupa an fara sa tina cont de milioanele de istorii individuale si familiale care, in chip organic, ar trebui s-o compuna. Este facuta de câtiva (personaje cu o putere enorma de decizie, la un moment dat) si impusa tuturor celorlalti, automat distribuiti in câteva roluri ale dramei: colaborationistul benevol si rezistentul subversiv, calaul si victima, tradatorul si luptatorul pentru cauza dreapta. Când Istoria lasa oamenii sa respire putin, intr-un interval mai democratic, „Cartea soaptelor“ insereaza pagini pline de zgomotul si forfota comunitatii armenesti. In Constanta României interbelice, negustorimea e navodul cu fire subtiri care leaga orasul ars de soare, „sa nu se risipeasca“. Insa urbea si locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestrita si risipitoare. Armenii „sfiosi la cheltuit“, dexteri la comert, stapânesc peste o sumedenie de magazine si dughene, ale caror firme exotice („La Cavalerul Sic“, „La Eftinatate“, „La Ceylon“, „La Planeta Jupiter“) vor fi enumerate, in anii cenusiului proletar, cu amaraciunea pierderii intregii liste.
In afara acestui interval pasnic, in care libertatea multiplica si apara diferentele, se cade inevitabil in logica genocidului repetabil si a dictaturii pe termen lung. Soaptele reapar in cursul Razboiului Rece, in cavoul familiei Seferian in care se strâng, intr-un ritual al rezistentei cotidiene, batrânii armeni din copilaria autorului. Accentul biografic satureaza majoritatea capitolelor. Fiecare are o drama in trecutul familiei si o poveste de spus. Toti vorbesc in soapta: nu numai despre ceea ce se intâmpla in lagarul socialist, in Uniunea Sovietica si in România, in orasul si pe strada lor, dar si despre ceea ce s-a intâmplat (cu ei si cu rudele lor) in episoadele exterminatoare lasate in urma. Colocviile de taina se tin intr-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul familiei Seferian este imaginea la scara a mormântului urias oferit armenilor de Istoria „moderna“. Câteva cifre, expuse dupa ce se trece de jumatatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat in 1895 si continuat, sub diverse forme, pâna in 1922, are urmatoarea statistica funebra: „- Din cei un milion opt sute cincizeci de mii de armeni care locuiau in Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportati. (...) Din cei aproape un milion si jumatate de armeni deportati, doar zece la suta au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor. In august 1916, ei au fost expediati spre Mosul, dar aveau sa moara in desert, inghititi de nisip sau inghesuiti in grote in care, laolalta, morti si muribunzi, li s-a dat foc.“ (pp. 320-321).
Suntem inaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar vorbind, si cel mai impresionant din „Cartea soaptelor“. Daca in secventele de microistorie individuala si comunitara Varujan Vosganian e interesat mai mult de culoarea locala, de aromele pastrate in memoria olfactiv-afectiva, in cercurile Genocidului evocarea nostalgica lasa loc unui prezent teribil. E timpul unui reportaj minutios din infern. Paginile de pace tranzactionala si rememorare conversationala au cam multa miere. Evocarea este incarcata de amanunte si deplasata spre un registru de magie infantila mai putin realizat artistic. In schimb, toate firele care duc spre prezentul actualizabil al tragediei si in special acest plan decupat si focalizat (dupa ce a fost explicit contextualizat) apartin unui romancier in toata puterea cuvântului. Dupa ce a inventariat componentele istorice si articulatiile plus detaliile semnificative ale problemei armenesti, dupa ce si-a plimbat si orientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodata explicatii politice si economice, prozatorul ajunge la momentele ilustrarii fictionale. Paginile sunt memorabile, prin forta descrierii si reprezentarii intâmplarilor, intr-un mod asa zicând obiectiv, „rece“, fara lacrimi care sa incetoseze privirea. Câteva fragmente: „Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de imprumut si exista in «Cartea soaptelor» doar pentru ca, desi nu facea parte din alcatuirea Cartii, este totusi cheia care deschide usa odaii celei mai plânse din veacul de margine, cu peretii goi, zgâriati cu unghia, cu dusumelele desfacute si cu pamântul ridicat musuroi, neasezat cum trebuie, asa cum se intâmpla cu mormintele facute in graba.“ (p. 332); „Isi legara fâsiile de asternuturi in jurul picioarelor, altfel talpile goale s-ar fi lipit de pamânt si oamenii n-ar mai fi avut putere sa si le smulga din noroi. Sub ploaia marunta care topea orice contur, noul drum dura aproape o saptamâna. Nu se puteau numara mortii, caci, pe acest drum cetos unde nimeni nu vedea decât aburii albastrui ai propriei respiratii, celor care cadeau, carnea, inmuiata de ploaie, le era la fel de moale si de lipicioasa ca si lutul argilos. Erau calcati in picioare de catre cei din spate si carnea lor era amestecata, ca intr-un aluat negru, si acoperita de noroiul drumurilor. (...) Barbatii, atâtia câti ramasesera, se organizasera in doua grupuri. Unii se ocupau de caratul mortilor in afara taberei si de sapatul gropilor comune. Mortii erau mai greu de carat in al treilea cerc caci, uscati ca pamântul afânat si cu oasele usoare de frig, trageau apa si se umflau, iar venele muiate de apa se spargeau, inrosindu-se ca o carne cruda. Umflati si greu de indoit, ocupau mai mult loc si gropile, pe lânga ca pamântul era lipicios, trebuiau facute mai largi.“ (p. 339); „Convoiul lor era format mai curând din niste mogâldete. Pareau usoare in bataia vântului, un stol de pasari cazatoare (sic!), nu o insiruire de oameni. Fotografiile facute de calatorii straini care au reusit sa se apropie de convoaie ori sa-i fotografieze, in urma, pe cei ramasi neputinciosi la marginea drumului, asteptându-si moartea, ne infatiseaza, pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al saptelea cerc a fost un fel de cruciada a copiilor. Având aceeasi soarta ca a tuturor cruciadelor neinarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul imputinat, cu burta supta, cu coastele zvâcnind ca niste arcuri de otel peste scobitura pântecului, cu mâinile si picioarele subtiate ca niste crengi, cu capetele disproportionat de mari, ca si gavanele ochilor, in care bulbii ies din orbite sau se adâncesc in fundul capului. Copiii privesc fara nici o expresie pe chip alta decât ratacirea mintii, privesc ca de pe un alt tarâm, nu intind mâinile, nu cer nimic.“ (p. 362); „Nu este adevarat insa ca oamenii nu plângeau. Numai ca plângeau altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta asezati se leganau, ceilalti plângeau cu ochii larg deschisi catre cer. Dar plânsul era un fel de geamat neintrerupt, cu voce joasa, care, repetat de mii de piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâra pe obraz, ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fara sfârsit si acordându-se cu lumea inconjuratoare, sa sune precum vuietul vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nu osteni nici o clipa, pâna când ultimele convoaie din Deir-ez-Zor fura duse spre platourile pe care deportatii erau ucisi. (...) Multi adormeau plângând in felul acesta, altii mureau plângând si plânsul mai vibra in pieptul incremenit, ca intr-un tub de orga.“ (p. 366). Iata, utilizata cu arta, una din procedurile romancierului. Detalierea epica e dublata de vizualizarea cifrelor seci oferite inainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observa cum elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou – si anume cel vechi, biblic – sa invaluie ca un halou corpurile si dezagregarea lor. Pornind din mai multe directii de cercetare si analiza catre acest subiect teribil al genocidului armenilor, Varujan Vosganian a inteles ca subiectul circumscris istoric este un subcapitol dintr-o tema vasta, inepuizabila, infricosatoare prin periodicele ei aplicatii. Suferinte armenesti si omenesti, reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândoua dimensiunile.
Indiferent de terminatia numelui autorului si a primilor sai cititori, „Cartea soaptelor“ e un roman foarte bun, dens, dar si alert, ingenios compozitional si excelent scris – lucruri cu care publicul larg si critica de intâmpinare vor cadea, de aceasta data, de acord.   

---