„Înca un efort, tovarasi, si ajungeti revolutionari!“

articol aparut in Cultura, nr. 236 din 2009-08-13
» cultura politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH

Nimeni n-ar putea sa nege faptul ca, în cercul universitarilor de extrema stânga, colocviul tinut la Universitatea Birkbeck din Londra – „Asupra ideii de comunism“ – s-a fost propus ca un eveniment major în câmpul marxismului contemporan. Au rasunat acolo nume mari ca Alain Badiou, Slavoj Zizek, Jacques Rancière sau Toni Negri; cât despre Jean-Luc Nancy, de asemenea anuntat printre invitati, acesta s-a sustras pe motive de sanatate. Nici sala nu ducea lipsa de somitati. Venisera divizii întregi de specialisti si cercetatori, de militanti din lumea întreaga, insi care scosesera fara probleme din buzunar suma de 100 de lire sterline pentru a-i asculta pe maresalii gândirii radicale de astazi. Desigur, stânga si umanistii iubind tineretul studios, studentii beneficiau de o reducere de 50%, în vreme ce membrii Universitatii din Birkbeck erau taxati cu doar 45 de euro. Printre audienti s-a numarat si tânarul filosof polonez Jan Sowa, trimis special al revistei „Philosophie Magazine“, care a si ticluit un mic si trepidant articol, cu un titlu cât se poate de sugestiv: „Communista social club“ („Philosophie Magazine“, nr. 31, iulie 2009, Paris).

Asa e. Ca si cum s-ar fi întâlnit pentru o salsa, un cha-cha sau o rumba cu artistii de la „Compay Segundo“ – dar cu mai putina bucurie în ochi decât acesti batrâni muzicieni –, areopagul corifeilor gândirii revolutionare de astazi se umpluse cu seniori hârsiti în dezbateri marxiste, în controverse între scoli si excomunicari între diverse grupuscule reprezentative. Cu toate acestea, pentru niste creiere pretins marxiste – care poseda în orice caz un vocabular si o fluenta a înlantuirilor logico-inductive si logico-deductive si practica de decenii bune un anume tip de retorica argumentativa, gasind, ca urmare a acestor talente si aptitudini si câteva edituri prestigioase care sa le etaleze opiniile între niste coperte – adunarea în chestie i-a parut tânarului jurnalist de la „Philosophie Magazine“ destul de conventionala. Un soi de congres amintind, fara sa vrea, de vechile întruniri tovarasesti ale intelectualilor din Partidul Comunist, cu scenariu binecunoscut: laude si ropote de aplauze regizate si convenite, fara dezbateri autentice care sa puna în lumina diferentele dintre conceptii, oricât de firave. De buna seama, acest colocviu n-a facut decât sa puna si mai mult în dificultate „ipoteza comunista“, lucrând, cum vom vedea mai jos, mai degraba la mistificarea ei.
Totusi, trebuie sa admit ca, în cadrul acestei nobile adunari, doar Toni Negri se poate lauda cu un trecut de militant activ, el, care a platit cu închisoarea anii de autentic activism revolutionar, chiar daca, în ceea ce ma priveste, gasesc ca teoria sa, operaismul, cade în capcana întinsa de capital oricarei încercari de reforma care nu tine seama de natura profund alienanta a conditiei muncitorului, fie ea de sursa keynesiana, ameliorata, asigurata si bine remunerata, protejata printr-un set de legi. Toate acestea pentru ca, rezistând abilitatii logice, juridice si institutionale, repetitivitatea activitatii productive, munca fara sfârsit, ramâne, în continuare, în ciuda actelor de filantropie capitalista sau social-democrata, un fel de fatalitate – si nu un destin luminos – asa cum încercau sa convinga discursurile leniniste. Nici viitorul multiculturalizat prin nomadismul maselor sociale (versiunea Negri, înainte si dupa „Imperiu“) nu ne zâmbeste prea convingator. De ce nu se îngramadesc tinerii cu entuziasm spre mediul muncitoresc – daca nu din constiinta difuza ca o solutie sumbra îi asteapta acolo?
Pe de alta parte, dincolo de aceste pseudo-concepte stângisto-postmoderne din jurul „Imperiului“, dincolo de aceasta filosofie politica pentru snobi cu pusee umaniste în criza de imaginatie, macar Negri a cunoscut pe pielea lui ciomagul patronului... Altii peroreaza fara idei si fara experienta, prin universitati, punând la cale provocatiuni care sa le demonstreze radicalismul, înconjurati de insi la fel de speriosi, în realitate, ca si ei, fara sa se angajeze vreodata în vreo actiune cu adevarat revolutionara. Care actiune, se stie de multa vreme, nu ofera garantii împotriva violentei, sau a „terorismului“ – în termenii de azi ai „Imperiului“ american (ca si cum revolutionarii americani de acum doua secole si ceva nu fusesera, la timpul lor, niste „teroristi“ pentru Coroana britanica!)
Badiou însusi se pare ca a devenit specialist în dresarea acestui tip de falsa constiinta. Pe de o parte, el este capabil sa livreze o analiza foarte fina a Comunei din Paris (în mod sigur cea mai buna analiza pe care am citit-o eu în chestia autonomiei puterii muncitoresti neorganizate în partid) sau o analiza extrem de convingatoare a Revolutiei culturale chineze, ca tentativa de depasire a contradictiilor interne din Partidul Comunist Chinez –îmburghezit deja (devenit, dupa 1948 singurul refugiu posibil al burgheziei progresiste chineze dupa Mao), dar pe de alta parte, când vine vorba de prezentul concret, Badiou prezinta „ipoteza comunista“ ca un fel de alternativa întâmplabila fara violenta (ba chiar respingând posibilitatea violentei!), o simpla optiune printre altele: „În conceptia mea politica, nu raporturile de forta conteaza, ci procesele practice ale gândirii“ (Badiou: „Peut-on penser la politique?“, Paris, 1985, p. 104). Un adevarat marxist i-ar întoarce-o însa: gândire pentru ce, pentru cine, în ce scop? De vreme ce Badiou se tine doar în marja efectelor de gândire, ar trebui sa afirme cu modestie ca nu e decât un comentator al lui Marx, chiar daca un comentator critic (nici mai mult nici mai putin însa!) si sa primeasca lovitura pe care chiar el o prepara în aceasta fraza: „Comentariul este murmurul neputintei, propriu democratiei pasive, adica jurnalismului“ (ibidem, p. 68). E ciudat cum îsi da Badiou singur peste degete cu nuiaua, ca sa zgârie mai tare. Vânzator al unei marfi alterate, tot el e ala care pledeaza pentru o gândire radicala ca forma a „inadmisibilului“. Or, pentru a încerca sa creezi conditiile teoretice si practice prin care ceea ce este la un moment dat inadmisibil pentru puterea conducatoare sa survina, sau pentru a le detecta în socius-ul emergent, cine ar putea sa evite recursul la violenta?

Daca ramâne macar o lectie cardinala de la Marx, e aceea care cere armonizarea filosofiei gândirii cu praxisul transformarii lumii. Or, nu poate fi vorba de transformare radicala a lumii care, într-un fel sau altul, sa nu duca la violenta – asta e o lectie cardinala venind de la Machiavelli... Altfel spus: nimic nou sub soare. Nu e nevoie de disertatii kilometrice pe subiect, e suficient sa observi spectacolul pe care ni-l ofera prezentul nostru postcomunist, el e cea mai buna dovada. A o ascunde, a o refuza, a o disimula înseamna sa te joci de-a v-ati ascunselea cu idei care, chipurile, ar trebui sa vina în sprijinul tinerilor, al salariatilor, al emigrantilor, pe scurt, înseamna sa uiti esentialul: orice schimbare fundamentala a Fiind-ului politic suscita, înaintea oricarui act pozitiv, negarea puternica a precedentelor (lectia lui Hegel) – si aici trebuie cautate bazele unei lumi mai bune.
E adevarat însa ca, fara sa vreau sa-l judec prea dur pe Badiou, în mod sigur nu la seminarele tinute la École Normale Supérieure se pregatesc serios bazele praxisului „ipotezei comuniste“. E acolo un teren prea bombardat de capital ca forma sociala si de fetisizarea marfii (sau a valorii de piata) ca false constiinte. Si oricum, daca ar fi cazul unei manifestari revolutionare, e la mintea cocosului ca politia ar interveni imediat pentru a reprima o miscare interpretata ca pericol real pentru stabilitatea sacrosanctei democratii burgheze. Însa dl Badiou nu seamana nici din fata, nici din profil cu Ho-Si-Min sau cu Fidel Castro si înca si mai putin cu modelul domniei sale, Mao!

Asadar, numai tinând cont de toate aceste perspective înselatoare trebuie sa plecam la drum pentru a întelege de unde provin aporiile maestrilor gânditori de astazi, cum se justifica pretentiile colocviilor la care se îngramadesc ei si fascinatia exercitata asupra studiosilor capabili sa plateasca o suta de lire sterline intrarea pentru a-i asculta. La urma urmei, asta nu e decât un alt fel de compromis cu forma-capital a socializarii, o versiune a social-democratiei de susa postmoderna, destul de sexy ce-i drept la Negri si Hardt. Cât executa în marginile compromisului, totul e ok – stângistii nostri sunt laudati pâna si în cotidianele cele mai dedicate gloriei Capitalului, ca „New York Time“, „Le Monde“ sau „Il Corriere della Sera“. Când se abat de la linie însa, acesti notorii intelectuali sunt asteptati la cotitura si pocniti: zisele publicatii au devenit mult mai circumspecte în privinta unor turbulenti ca Noam Chomsky, de când acesta a început sa denunte dedesubturile criminale ale practicilor politice americane. E adevarat ca Chomsky nu e nici debitor cercurilor de la École Normale Supérieure, nici filosof, dar e un ins care are curajul sa spuna lucrurilor pe nume când e vorba de politica si economie politica în Imperiul american!

Dar sa revenim la problematica fundamental edulcorata, mistificata si îmbalsamata sub fumul atâtor discutii de acesti gânditori – adica la subiectul istoric universal – motor al transformarii societale (fara o valoare morala a priori). Unde este deci acest subiect care face istoria? Badiou l-a identificat în persoanele fara stare civila, în imigranti veniti din Sudul ravasit de galopul dezvoltarii impuse de forma-capital în ultimele sale versiuni mondializate, salbatice, fara lege si buna credinta, cu materiile prime intrate pe mâinile elitelor compradores (când nu intra direct în ghearele multinationalelor), cu monarhiile sale petroliere – simple administratoare ale unor bogatii naturale, conduse de capii unor conflicte pseudo-etnice care aprovizioneaza Occidentul cu metale rare si diamante (excelent filmul „Blood Diamonds“!).
În ceea ce ma priveste, cred ca Badiou n-a întâlnit, la viata lui, prea multi dintre acesti goniti de saracie care au încercat, cu pretul vietii câteodata, sa vina sa munceasca în Occident (adica sa se lase exploatati altfel). Acesti oameni nu pot fi subiectul istoric ai revolutiei autentice; ei nu aspira decât la un singur lucru: sa devina, la rândul lor, niste mic-burghezi, locuitori ai democratiilor noastre capitaliste, aflate azi în cea mai crunta criza. Nici subiect obiectiv, nici subiectivitate materializata în cutare revolta împotriva formei-capital, împotriva exploatarii în câmpul muncii si al corelatului lor, fetisizarea valorii comerciale – pilonii unei lumi fondate pe consum generalizat sau pe Idea de consum vazuta din fundul unei pesteri în care stapâna e însa mizeria si unde, nimbata de o lumina misterioasa, luceste icoana gadgeturilor de tot felul. Insii fara buletin si stare civila îsi doresc acte pentru a putea fi exploatati legal (deci fara mila), crezând astfel, si, fara exceptie confirmând regula, ca pot sa scape legii de bronz a socializarii formei-capital. Adica aceea a tiermondializarii Occidentului, pe care vulgata jurnalistilor o numeste „periferiile înfierbântate“ – niste locuri de buna seama îndepartate de tribunele de la care trepadusii ideilor si elitele iresponsabile preamaresc virtutile pacifice si etice ale multiculturalismului...

Si acum sa revenim la Negri si Hardt. O data în plus, subiectul istoric pare a se fi dizolvat în ceva, aici într-o dublura exotica. Totdeauna vor exista imigranti – sursa inepuizabila a actelor de filantropie revolutionara si exotica („bunul salbatic“/ „negrul bun“ alimenteaza la nesfârsit sentimentalismul laiet al stângistilor „cu suflet“ din Occident), dar în ceea ce Negri si Hardt numesc „multitudine“ (concept care ar vrea sa-l înlocuiasca pe acela mai prafuit de „masa proletara“, desigur compromis de marxismul sociologizant si de comunismul real), intra si noii muncitori în productia imateriala, internet, softuri, migratori trimisi de biznis care încotro (v. „Lost in Translation“), ingineri, tehnicieni off-shore, pe scurt – toti acei care având constiinta fabricarii de Capital, vor vrea sa aiba si un cuvânt de spus în dinamica formei-capital. Vor descoperi atunci ca nu sunt decât niste marionete, niste actori fara acces la cauza si scop, ca pot fi concediati de azi pe mâine...
În aceste conditii, Negri si Hardt nu fac altceva decât sa vânda un reformism învelit în hârtia de matase a unui discurs fantasmatic asupra noului proletariat – constient, zice-se, nu numai de forta lui, dar si de natura luptei sale împotriva catastrofele evidente si iminente care ameninta biata noastra planeta.

Nici Badiou, trubadur al revolutiei culturale chineze, nici Hardt/ Negri, inventatorii „multitudinii revolutionare“ nu s-au întrebat însa daca prezenta unui subiect istoric cu constiinta de sine vizeaza direct dezagregarea formei-capital. Fiindca, în afara unei pozitii etice pe care eu o apar fara iluzii, nici luptele anti-imperialiste din Orientul Mijlociu, nici cele de acelasi tip din America latina nu contin instrumentele teoretico-practice ale unei opozitii frontale si fara concesii împotriva formei-capital si a fetisizarii marfii prin procesul barbar al concurentei si prin hybrisul consumerismului fara limita.
Iata de ce tipetele de gaita ale intelectualilor români care prizeaza anticomunismul ca antidepresiv contra melancoliei sau ca sursa rentabila de venit – sau si pe una si pe alta – ar fi trebuit sa fie înlocuite cu mai mult criticism în cazul în care îi invoca pe acesti gânditori, carora e bine sa le fie adaugati si Foucault si Agamben. Foucault, pentru ca a uitat doua lucruri: 1. ca printre bagatii la închisoare din secolul al XIX-lea se numarau si proletari din uzine si mine (v. scrierile lui Dickens), cu legitimatie de lucru, dar tratati aproape ca niste nebuni periculosi (a se vedea cum burghezia versailleza a despicat si a aranjat problema Comunei din Paris, careia Badiou i-a dedicat un foarte aplicat comentariu în „Ipoteza comunista“, dar aceasta nu mai e un pericol azi) si 2., o chestiune si mai intriganta: ca bioputerea nu este deloc o afacere moderna (lucru pe care Derrida îl aminteste, cu dreptate, în „La Bête et le souverain“, vol. I, 2001-2002, Galilée, Paris, 2008, si, de asemenea, Sloterdijk, în „Reguli pentru parcul uman“, admirabilul sau eseu-comentariu la „Republica“ lui Platon). Cam atât despre Foucault. Iar despre Giorgio Agamben nu am prea multe lucruri de spus – scrierile sale nu sunt decât un burete umflat cu parafraze (a se vedea ce scrie el apropo de Starea de exceptie: o simpla reluare a teoriei lui Carl Schmitt).
La urma urmei, tot spre Heidegger trebuie sa ne orientam lecturile. Batrânul dascal ne-a aratat, nu o data, calea. El ne-a învatat ca, pentru a intra în inima esentei, trebuie cumva sa refuzi terenul pe care cei pusii-pe-gândit sau, în cazul nostru, pusii-pe-exploatat, ni-l ofera. Trebuie sa pregatim bine aceasta retroactiune, sa o dublam cu un pas în afara „terenului“, pentru a ne construi întrebarile pe baza realitatii oferite de simturile noastre, hic et nunc, si nu pe fantasma a ceea ce am fi dorit noi sa fie realitatea.

În concluzie, intelectualii români de dreapta (o majoritate zdrobitoare) ca si pseudo-stângistii de aici ar trebui sa-i priveasca pe acesti gânditori cu faima internationala ca pe niste alter ego-uri gratie carora ar putea si ei sa dobândeasca o aura internationala – într-un climat de complementaritate „competitiva“ si o falsa stare de disputa, unde dreapta si stânga joaca ping-pong pe aceeasi masa si cu aceeasi minge – în loc sa intre în cârdasie cu anticomunistii occidentali de serviciu (toti îngrozitor de mediocri si semi-analfabeti).
Adulati de publicul universitar, de fani la fel de orbi ca si ei, de groupies cu statut socio-economic garantat, cineva ar trebui totusi sa le-o zica de la obraz si acestor faimosi revolutionari simulanti si pseudo-radicali, parafrazându-l pe Debord: „Înca un efort, camarazi, si ajungeti revolutionari!“ Iata de ce acum, la începutul secolului al XXI-lea, celor care doresc sa se apuce sa teoretizeze potentialul revolutionar al indivizilor supusi formei-capital si fetisizarii valorilor de consum, nu e deplasat sa le marturisim, înainte de toate, un mic secret: subiectul istoric pare sa se fi evaporat din peisaj sau macar sa se fi ascuns foarte bine. Asta e esentiala provocare în vremurile noastre de restriste (in duerftiger Zeit), ca sa mai amintesc o data vorbele profetice ale poetului.

---