Rentieri si scutieri
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Nu cred sa fie unul din numeroasele neajunsuri ale varstei faptul ca tot mai multe intamplari de astazi imi amintesc de anii de inceput ai comunismului sovieto-roman de dupa razboi. Aparitia brusca a unor nulitati galagioase si agresive care se straduiesc sa lase impresia ca au descoperit adevaratul drum pe care este obligata sa se angajeze tara si, fireste, literatura, atacul brutal la adresa personalitatilor importante este azi, ca si ieri, unul din semnele prevestitoare de rau. Miscarea imediat urmatoare era previzibila: dupa ce si-au propus propriile creatii drept modele ce trebuiau urmate, s-a trecut – pentru ca rezistenta intampinata a fost neglijabila –, la cucerirea intregului spatiu spiritual. Se ignora cu buna stiinta ce s-a intamplat in anii de dupa razboi: multe nume importante au fost interzise si condamnate la tacere pentru ca au avut alta culoare politica decat singura admisa. Asa a prins radacini realismul socialist, iar gandirea si practicile magice s-au impus treptat in dauna ratiunii. Prin stergerea sau eliminarea numelui dintr-o anumita lista sau prin interzicerea dreptului de a publica ori de a fi citat in vreo bibliografie, cel ce se afla intr-o asemenea situatie, in viziunea samanilor vremii, practic, nu exista. Si nu numai scriitorii, ci oricine era interzis, iar pana la repunerea in drepturi, drumul a fost lung si dificil. In mod paradoxal, reabilitarea incepea de obicei printr-o critica brutala, importanta pentru scriitori deoarece li se pomenea numele, pana atunci interzis. Trecuti apoi prin filtrul extrem de rigid al „ideologiei noastre“ scriitorilor respectivi li se descopereau treptat si anumite parti bune sau legaturi, pana atunci nesesizate, cu clasa „in atac“ ori cu gandirea din care a izvorat „adevarata“ ideologie. Eminescu, Blaga, Arghezi, Rebreanu, Maiorescu si atatia altii au scapat cu greu de acest pat jalnic al lui Procust. Pentru a intelege o lume si drumul prin timp al clasicilor nostri, textele lui Crohmalniceanu despre Blaga si Rebreanu sau ale lui Liviu Rusu despre Maiorescu ar merita sa fie recitite cu creionul in mana, dar nu inainte de invataturile lui Novicov, Nicolae Moraru sau Ion Vitner. De la „se pravale compresorul“ sau :“Bine e sa fii primar/ Ca de doua ori pe luna/ Duci la targ o scroafa buna/ Si pui banii la serpar!“ si pana la volumul lui Blaga, aparut cu putin timp inaintea mortii sale, eforturile majoritatii breslei nu au fost neinsemnate si nimic nu s-a obtinut datorita generozitatii partidului. Cu alte cuvinte, de la realismul socialist si pana la realism pur si simplu, drumul strabatut o vreme impreuna cu realismul „sans rivages“ al lui Garaudy a fost chinuitor din cauza numeroaselor tentative ale partidului si ale ideologilor lui de a forta literatura sa se intoarca la ceea ce fusese. Revolutia culturala cu listele ei de carti interzise, Cuvantarea lui Ceausescu de la Mangalia, desfiintarea organizatiei de partid a Uniunii Scriitorilor, precum si nesfarsita amanare a sedintelor Consiliului ei de Conducere, noua lista, din 1988, cu carti interzise sunt cateva momente dintr-o confruntare dura, permanenta, presarata cu numeroase tensiuni. Ele au dus, in cele din urma, la restabilirea legaturilor cu traditia, la castigarea dreptului de a scrie literatura adevarata, din care sa nu lipseasca toate tendintele existente in lume. Sunt nevoit sa-mi amintesc zilnic de acea vreme datorita metastazelor ei, a noii secte de novicovi, de o uriasa incultura si nesimtire, care neaga tot ce s-a facut pana la ei sau ponegresc breasla privind-o prin lentila obtuza a politicii momentului.
Marii inaintasi erau vinovati odinioara pentru ca nu au prevazut aparitia partidului comunist si nu au simtit aerul lui innoitor. In prezent, este exact invers. In plus, scriitorii importanti sunt acuzati si pentru ca, prin forta imprejurarilor, au trait si au scris in conditiile in care tara a fost, zeci de ani, abandonata de aliatii nostri de azi. Sigur, nu putine personalitati cu nume sonore din breasla noastra au ocupat ecranele si spatii importante din numeroasele publicatii postdecembriste, dar, luate de val, nu au vorbit nimic despre nevoile si durerile unei lumi in care cultura este impinsa spre periferia interesului general, ci tot despre actorii nebuniei politice. Asa stand lucrurile, mi se pare demn de toata admiratia efortul lui Mihai Tatulici de a aduce in discutie la Realitatea TV soarta scriitorului roman, trecut altminteri intr-un plan secund de marii marunti ai zilei si de aiureala permanenta provocata de acestia.
Un sondaj realizat cu acest prilej ne-a aratat ce cred scriitorii despre lumea in care traiesc, care sunt cauzele cosmarului in care se adanceste zi de zi tara noastra, atat de rabdatoare cu idiotii si escrocii. Am descoperit din intamplare, intr-o publicatie, opiniile unui participant la acea dezbatere ce simte nevoia sa sustina cu seninatate o ineptie potrivit careia breasla scriitorilor ar fi de… rentieri. In aceeasi viziune, statistica ar arata ca scriitorii nu sunt o constiinta publica. Sigur, cui nu i-ar placea sa fie rentier, scutit de grija zilei de maine, dar experienta dovedeste ca la noi nimeni nu a trait din scris si, deocamdata, nici nu poate spera la asa ceva. Cat despre dorinta scriitorilor de a avea un statut privilegiat, acelasi vajnic membru al societatii civile, cu sau fara acoperire, iarasi nu a priceput mare lucru. Si nici nu-i putem pretinde. In discutia televizata ceruse, nici mai mult nici mai putin, ca in manualele de romana sa nu existe scriitori romani, ci pagini din Biblie si traduceri din clasicii lumii. De unde se vede ca ideea conform careia am fi o cultura second hand nu-i este straina. „Asa cum un om rau ramane, orice s-ar spune, un om, tot astfel, un poet prost este, orice s-ar spune, un poet…“ Iar aceasta observatie a lui Chesterton poate fi extinsa la gazetari si la oricare alta profesie. O natiune sau o tara care vrea sa existe si sa se deosebeasca de altele este obligata sa puna accentul pe spirit, cultura trebuind sa aiba un statut privilegiat. Cat despre constiinta, daca asemenea sondaje s-ar fi facut cu mai multi ani in urma, intr-o tara vecina, cu o mare cultura, s-ar fi descoperit ca situatia analizata cantitativ, prin prisma statisticilor, ar fi fost si mai trista: doar o singura constiinta scriitoriceasca, Alexandr Soljenitin, care insa a zguduit nu numai un urias imperiu, ci si o lume. Artistii, deci si scriitorii, trebuie judecati cu alte unitati de masura si, din nefericire, nu oricui ii este dat sa le manuiasca in cunostinta de cauza. Foarte valoroasa poezie a lui Ioan Alexandru, de exemplu, nu poate fi judecata din perspectiva opiniei exprimate de acesta ca parlamentar PNT, calitate in care, a propus ca armata sa fie trecuta in subordinea Patriarhiei. Talentele apar dupa legi nestiute, fara sa tina seama de epoci si de ideologia dominanta a unui anumit moment, incat vremi de mare libertate, si cu generoase posibilitati economice, pot ramane sarace in creatii, in schimb, in ani cumpliti de dictatura pot sa apara mari valori. Prin urmare, scriitorii sunt de toate felurile, intocmai cum a spus sau a vrut sa spuna – de bine sau de rau – gazetarul pomenit, dar mai au ceva in plus, ceva ce el si urmasii de azi ai lui Novicov nu vor intelege niciodata. Eu totusi sper ca, dupa ce se va vorbi despre scriitori, sa se ajunga odata si odata si la cartile acestora! Ele se refuza calapoadelor inguste, croite de un partid sau de un grup de interese, asa cum s-a intamplat in anii de dupa razboi. Cand, de la periferiile spiritului s-au ridicat, la fel ca astazi, numerosi „judecatori“ nechemati si democrati cu ziua. Anii care au trecut de la Scrisoarea lui Neacsu din Campulung ar fi fost suficienti pentru a descoperi si intelege ce inseamna scrisul, creatia, uriasul efort de a gandi si reda hartiei o lume dupa chipul si asemanarea celei existente si, totusi, foarte diferita. „O opera de arta dificila – scria Thomas Mann –, e ca o batalie, ca un naufragiu, ca o primejdie de moarte, te apropie de Dumnezeu, te face sa-ti ridici ochii in sus, sa ceri binecuvantare si indurare, iti creeaza o stare de spirit religioasa.“ Sigur, au fost si oameni carora le-a venit sa scoata pistolul… Daca vrem insa sa existam, nici pe acestia nu trebuie sa-i uitam. Si nici faptul ca, in zilele noastre, ignoranta, prostia agresiva si ura, intretinute cu buna stiinta, sunt mai eficiente decat pistolul.