Prafuri împotriva lecturii totale
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura internaţională » presa internaţională
Autor: TEODORA DUMITRU
Numarul din iunie al mensualului francez „Le Magazine Littéraire“ privilegiaza o intalnire, soldata cu un dialog, intre Pierre Bayard si Umberto Eco, din 17 noiembrie 2007, la New York. Discutia a fost provocata de Paul Holdengräber de la „New York Public Library“, iar „Le Magazine Littéraire“ publica o stenograma selectiva a dezbaterii dintre cei doi intelectuali (accesibila live pe adresa www.nypl.org/live).
Dezbaterea a avut ca punct de plecare volumul lui Bayard „Comment parler des livres qu’on n’a pas lus?“ (tradus si in romaneste, „Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit“, Polirom, 2008).
„Atractia“ dintre Eco si Bayard, in virtutea careia s-a initiat si s-a produs instigarea la dialog, a fost presupusa de amfitrioni in termenii unei afinitati de „speta“ intelectuala: amandoi sunt niste „eruditi facetiosi si paradoxali“. Segmentele de dialog prelevate de publicatia franceza sunt intr-adevar proba unor spirite daca nu evident paradoxale, macar suficient de mobile si de dispuse la contraziceri si la fluxuri imprevizibile de idei.
Cum ne descurcam cu cartile pe care nu le-am citit a fost insa un subiect oarecum clar pentru ambii convorbitori. Autodidactii nu pot discuta cu aceeasi lejeritate despre carti pe care nu le-au citit, fiindca nu cunosc „masinaria“, nu sunt integrati in „sistemul“ livresc legitimat de institutia scolara si de universitate. Cat, ce si cum citim se incadreaza intr-o dispozitie retelara care ne face apti sa indrugam ore in sir despre volume necitite, cu aplombul oferit de celelalte carti, citite; stiu sa vorbesc despre cartea X, necitita, fiindca am citit in schimb altele, din acelasi sistem. Cam acesta e, pe scurt, rationamentul lui Bayard, secondat cu un plus de culoare si argument, de Eco.
Mai tulbure si in acelasi timp mai misterios a fost insa momentul cand atat Bayard cat si Eco au pus pe tapet chestiunea cartilor necitite, dar care, o data deschise, ofera o puternica impresie de déjà-lu. Aici au venit la microfon cateva consideratii psy despre subiectivitatea si facetiile memoriei („nu pot sa spun, cu toata sinceritatea, daca am citit sau nu cutare carte de Hegel, de Lacan sau de Freud...“, se speriase Bayard; unii nu-si aduc aminte „daca Natasa se marita sau nu cu printul Andrei sBolkonskit“, adaugase abur dilemei Eco).
In acest nod problematic s-a consumat si cel mai abstract minut al discutiei, o data cu distinctia propusa de Eco (si acceptata cu rezerve de Bayard) intre cartile al caror „adevar“ poate fi falsificat (inteleg ce imi convine din cutare carte, pana la a-mi lua libertatea de a-i inventa sensuri) si cartile al caror „adevar“ e inconturnabil. Altfel spus: exista carti-instrument, citite pentru a fi folosite in scopuri straine intentiei lor, si carti-in-sine, care demanda o fidelitate a lecturii de la prima la ultima pagina, descurajand inventia si instrainarea. Acestea trebuie neaparat citite, recomanda Eco, sunt capodoperele; restul sunt doar de consultat, cand rigorile o cer. Tenebrosul moment psy a fost insa imediat depasit prin invazia exigentelor pragmatic-didactice de manageriere a timpului de lectura, sub presupozitia de bun-simt ca nu putem citi toate cartile din lume.
In jurul unor senzationisme de tipul: Eco nu l-a citit pe Ariosto, dar e capabil sa indruge la infinit despre relatiile lui cu Tasso, ori: Bayard e „incapabil“, „cu toata sinceritatea“, sa spuna daca a citit sau nu cutare carte de Hegel, discutia a evoluat fara sincope in sus, spre teorie si psihologia lecturii, si in jos, spre practica didactica cea mai elementara. Undeva, intre doua interpelari savante, Bayard a simtit nevoia sa aduca aminte ca, la aparitia cartii sale, unii au sarit ca arsi crezand ca autorul face lobby pentru ne-lectura si ca da apa la moara tinerilor care si asa, azi, nu mai citesc nimic... Nimic mai fals, a cautat autorul sa arate, chiar daca la un moment dat torentul sau argumentativ s-a oprit in concluzia: „exista un timp cand trebuie sa lasi deoparte cititul daca vrei sa scrii screezit ceva“. Aici da, detractorii aveau dreptate: Bayard face lobby pentru stop-lectura. Numai ca oprelistea in chestie nu se adreseaza „tinerilor nostri“ care orice ar face nu pun mana pe carte, ci „tinerilor nostri“ arestati de patima cititului fara discernamant si fara directie. Cititul impiedica scrisul – iata brutal sumarizata ideea lui Bayard. De unde si pana unde?, vine pe contrasens Eco, dand la iveala un alt paradox: scrisul prisoseste mai mult decat va dati seama. Pana mai ieri, „o multime de indivizi incercau sa scrie, trimiteau manuscrise editorilor, le primeau indarat prin curier si cadeau in tristete. Internetul insa a schimbat datele problemei: acum toata lumea poate sa scrie. Nu toti vor fi cititi, dar toata lumea are dreptul sa scrie. Splendid!“ Nu stiu daca entuziasmul profesorului si scriitorului italian e autentic sau e inca un esantion al versatilitatii ironizante si al naturii sale paradoxale, dar un lucru imi pare cert: e mai probabil sa realizezi prin hipnoza ca l-ai citit pe Hegel sau pe Lacan decat sa citesti un „Pendulul lui Foucault“ confectionat pe blog. Ca veni vorba: eu oare am citit sau nu aceasta carte?