Nu tocmai o gluma despre publicitate - „Cea mai fericita fata din lume“
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura cinema »
Autor: CATALIN STURZA
Presa romaneasca a tradus formularea „cette piquante plaisanterie sur la marchandisation du monde“ a cotidianului „Le Monde“ vizavi de debutul in lungmetraj al lui Radu Jude, prin „o gluma picanta despre publicitate“. Cred ca mai potrivita ar fi fost traducerea „aceasta anecdota intepatoare despre mercantilizarea lumii“, insa, oricum, „Cea mai fericita fata din lume“ mi se pare ca e mai mult decat atat. In orice caz, e mai mult decat o simpla gluma despre publicitate.
Am vazut filmul lui Radu Jude la Cityplex: intr-un fel, a fost o experienta destul de placuta pentru ca doar eu si prietena mea am fost in sala. Toata lauda pentru Cityplex, care a rulat filmul doar pentru doi oameni (seful de tura a trebuit sa-si dea in prealabil aprobarea pentru asta). M-am simtit ca pe vremuri, la Lira (o sala micuta, de pe Calea 13 Septembrie), unde nu o data mi s-a intamplat sa fiu singurul spectator. Pe de alta parte, a fost si o experienta trista. Spre sala de langa, unde rula „Ingeri si demoni“, nu mai conteneau sa curga oamenii, in vreme ce la filmul lui Radu Jude nu venea nimeni. Poate e prejudecata publicului fata de filmele romanesti: „nu mergem la ele, ca sunt proaste“ (pe de alta parte, de ce totusi creatiile elucubrante ale lui Sergiu Nicolaescu au spectatori in sala?!). Sau poate e doar populatia de la mall.
Cred ca cei care nu vor merge la „Cea mai fericita fata din lume“ vor iesi, cu siguranta, in pierdere. Ce-i drept, inceputul mi s-a parut oarecum straniu, in context de Cityplex, cu o sonorizare stearsa, departe de potentialul boxelor de multiplex, cu cadre lungi, filmate cu camera fixa. Fata acneica a unei adolescente pe bancheta din spate a unei Dacii rablagite, la volan un sofer in maiou. Primele zece minute ale filmului cred ca ar fi golit, oricum, sala. Detaliile incep sa se adune, ce e cu aceasta familie asa de romaneasca, ce opreste la o benzinarie sa-si traga peste toalele de tavaleala hainele „de sarbatoare“? Se duc la nunta, s-ar fi putut spune. Nu chiar, insa pe aproape. Familia are de sarbatorit un eveniment: merge la Bucuresti! Soferul injura traficul, „ce masacru e la astia aici!“.
Evenimentul in sine este castigarea unei Dacii Logan la un concurs unde adolescenta, pe nume Delia Fratila (interpretata de amatoarea Andreea Bosneag) a trimis niste etichete de suc. Tatal (il recunoastem usor pe Vasile Muraru), mama (Violeta Haret) si fiica vin sa ridice premiul, insa inainte trebuie sa indeplineaca o mica formalitate: Andreea va turna un spot publicitar in care va bea cu pofta sucul sponsorului, declarand ca e „cea mai norocoasa si fericita fata din lume“, deoarece a castigat masina. Nimic din ceea ce se intampla in ziua cu pricina nu e insa de natura sa o faca pe Andreea fericita.
Filmul se fixeaza in culise: ale filmarii si ale familiei Fratila. Rascoleste, fara mila, rufele murdare ale publicitatii si scoate in evidenta fiecare defect de caracter al protagonistilor. Familia Fratila e un cuib de viespi, cei doi adulti nu se mai iubesc de mult, insa au pastrat, totusi, un punct comun: amandoi sunt hotarati sa zdrobeasca orice urma de personalitate a fiicei prin lamentatii si reprosuri ingrate. Isi doresc sa vanda masina Deliei imediat, pentru a-si plati niste datorii si pentru a-si deschide o pensiune, iar in calculele lor nu au loc impotrivirile fiicei. Pe planul familiei, cliseele curg lant: Dacia rablagita, maioul barbatului aflat la volan, chipul schimonosit, costumatia si gesturile rigide ale femeii sunt urmate de inevitabilele „pentru tine am muncit, pentru tine ne-am sacrificat toata viata si tu asa ne multumesti?“. Dialogurile se leaga firesc si, spre deosebire de multe filme romanesti, actorii nu lasa nici un moment senzatia ca ar juca pe o scena de teatru.
Partea despre publicitate e departe de a fi o gluma picanta: as califica-o, mai degraba, drept o satira dezlantuita. Clientul care ofera Loganul (Alexandru Georgescu) si producatoarea spotului (Diana Gheorghian) sunt doua personaje de-a dreptul grotesti. „Artistii“ de la filmare par, mai degraba, o echipa de vidanjori, in frunte cu regizorul-smecheras (interpretat, admirabil, de Serban Pavlu). Toti injura birjareste, spun bancuri porcoase si sunt hotarati sa-i faca Deliei ziua un calvar. De fapt, pentru ei Delia nici nu exista, ei trebuie sa incheie cu succes filmarile, sa-si ia banii si sa plece acasa. In fata Deliei pot spune orice magarii, inclusiv lucruri jignitoare despre Delia, deoarece, nu-i asa, ea e doar o fata simpla, din popor, care ii va convinge pe ceilalti poporeni sa cumpere sticla de suc.
Filmul urmeaza, gradual, tensiunea la care e supusa Delia, hartuita de parinti, de regizor, de producator, de toata lumea. Ea nu e in nici un caz vedeta: e cantitatea neglijabila, obiectul care trebuie afisat pe ecran, psihicul care trebuie infrant.
Radu Jude a pus foarte multe lucruri in acest film, a carui actiune se petrece intr-o singura zi. „Cea mai fericita fata din lume“ vorbeste despre Romania postcomunista, despre saracie, despre insensibilitate si lacomie, despre adolescenti.
Paleta tematica e extrem de bogata, in timp ce intriga e foarte simpla, fapt care ar trebui sa deranjeze. Acest lucru nu se intampla, totusi, pentru ca adevaratul fir rosu al filmului e reprezentat de caruselul emotional pe care-l parcurge Delia.
Este interesant ca Andreea Bosneag, adolescenta care o interpreteaza pe Delia Fratila, nu e actrita, e o eleva de liceu, aleasa la un casting dur, din alte 1.000 de fete. Am ascultat-o pe Andreea intr-un interviu foarte bun in emisiunea „Timpul prezent“ a Elenei Vladareanu, exact in ziua premierei pe marile ecrane a filmului. Suna ca o adolescenta normala, ca si in film, dar care, precum un actor profesionist, a reusit sa joace remarcabil fiecare traire a personajului.