Hear no evil, see no evil
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Candidat din partea statului Singapore la Oscarul pentru cel mai bun film strain, „Be With Me“ a fost respins in 2005 de membrii Academiei sub un pretext statistico-lingvistic in cel mai bun caz comic. Prea multe cuvinte englezesti in poemul vizual al lui Eric Khoo, s-a considerat, asa ca filmul a stat acasa.
Cuvintele sunt oricum putine in „Be With Me“, iar atunci cand se vorbeste, se vorbeste prost. Mutilarea limbii lui Shakespeare pare a fi un dat al epocii in care SMS-ul si e-mailul castiga incet, dar sigur lupta cu dictionarul. Mai mult, nu doar comunicarea in sine, ci si contactele umane sunt inlocuite de un mediator de sorginte electronica, precum in segmentul mancaului interpretat de Seet Keng Yew. Gardian intr-un centru de afaceri, trupesul trandav o pandeste cu nesat pe eleganta Ann (Lynn Poh) prin intermediul sistemului de supraveghere. Cand decide in sfarsit sa o abordeze, depasindu-si propriile limite fizice, afective si culturale, providenta il impiedica in cel mai definitiv mod cu putinta intr-o scena de un savuros umor negru asiatic.
Muzica lui Kevin Matthews si Christine Shum, uneori onctuoasa, alteori de o tristete abia tinuta in frau, devine total nepotrivita atunci cand ilustreaza idila scolaritelor pubere, momente de college movie asiatic nu mai putin stangace sub aspect vizual. Primele efuziuni dispar o data cu primele cosuri, insa dezvoltarea in cheie pesimista a plot-ului nu reuseste sa dreaga busuiocul: scenele atingerilor furtive din sala de cinematoraf ori din cofetarie, la o prajitura, nu prea isi au locul in universul altfel auster al lui „Be With Me“.
In paralel, suntem introdusi in dezolantul ritual zilnic al unui mic proprietar (Chiew Sung Ching). Acesta inchide magazinul, se culca, se trezeste, targuieste, gateste, ia autobuzul, merge la spital, toate cu aceeasi expresie goala. Cu ce folos, ce menire au toate acestea, pentru el sau pentru ceilalti? Nici una. Precum in „Brown Bunny“ al lui Vincent Gallo, abia spre sfarsit aflam ca nevasta imobila pe care o serveste cu un devotament exemplar traieste doar in amintirea lui. La ce bun sa traiesti, ce rost are viata, par sa zica lipsa lui perpetua de vlaga, cearcanele de dimensiuni apreciabile. Are orice rost, aflam din povestea impresionantei Theresa Poh Lin Chan.
La 61 de ani, aceasta femeie care isi joaca propria poveste nu mai are aproape nimic. Complet surda si oarba, e o forma indulcita a monstrului postatomic din scriptura suprarealista „Johnny Got His Gun“, devenit celebru multumita imnului pacifist „One“ al trupei Metallica. Si totusi invata engleza, isi termina studiile, calatoreste, strange bani pentru opere caritabile, ii educa pe altii. Fara doua simturi, dar traind „in cea mai minunata dintre dimensiuni“.
Relatia Theresei Chan cu batranul vaduv nu are pasiune, dar are umanitate, iar imbratisarea din final bate orice film de dragoste.