Repo! Eroarea genetica
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Opera rock si SF postapocaliptic, „Repo! The Genetic Opera“ a lui Darren Lynn Bousman a fost anume gandit ca, in scurt timp de la lansare, sa devina film cult. Nu a reusit, undeva pe nedrept. Desi esueaza ca musical si SF, „Opera genetica“ poate sta cu mandrie de-a dreapta inclasabilelor „The Doom Generation“ al lui Gregg Araki (1995) si „Re-Animator“ al lui Stuart Gordon (1985).
Scenele de exterior sunt regizate mai mult cu mouse-ul decat din spatele camerei; intr-atat sunt de postprocesate incat e greu de crezut ca fie si o singura scena a fost filmata in afara unui studio. In tot cazul, optiunea inevitabila pentru absenta luminii solare si pentru tusele inchise nu e de ajuns pentru a face din „Repo!“ un opus comparabil cu „Batman“-urile lui Tim Burton sau cu „Dark City“/“Orasul intunecat“ al lui Alex Proyas, la fel cum gore-ul in cantitati demente nu face din orice musical un nou „Sweeney Todd“. Diferenta nu e doar cea dintre Helena Bonham Carter si Paris Hilton ori dintre Tim Burton si Darren Bousman.
Ci aceasta opera rock prezentata in premiera romaneasca la TIFF 2009 pacatuieste mai ales prin caracterul uimitor de necontagios al cantecelor. Putine sunt intr-adevar memorabile. Cele care reusesc totusi aceasta performanta nu sunt neaparat memorabile intr-un sens bun, mai degraba iti intra cu de-a sila in cap si nu mai stii ce sa faci sa scapi odata de ele. Mai mult, partiturile interpretate de povestitorul intruchipat de Terrance Zdunich, co-scenaristul filmului, imprumuta cu nerusinare din „Jesus Christ Superstar“ („This Jesus Must Die“).
Diferenta dintre cele doua pelicule cantate ramane ca de la cer la pamant, iar muzica poarta doar jumatate din vina; cand nu e mediocra, e facuta mediocra de juna Alexa Vega, care are voce cam cata se cere astazi, in timp ce momentele in care Paris Hilton se exprima solfegic sunt torturi superioare celor la care adevaratul Repo Man isi supune victimele. Joan Jett pune si ea umarul la un numar de un punk spalacit (piesa „Seventeen“); etern nubila Avril Lavigne s-ar fi integrat poate mai bine in peisaj...
Mute si costumate in stilul unei Lara Croft pasoptiste, paznicele cu lipici la tragaci ale lui Largo par a veni din zona autoparodierii prost concepute. Nu prea mai conteaza, oricum interludiile realizate cu ajutorul benzilor desenate sunt invariabil mai antrenante decat momentele cu actori. Mai impresioneaza recitalurile vorbite ale lui Paul Sorvino, interpretul negativului Rotti, „Chromaggia“, interpretata de Sarah Brightmann, precum si aducerile aminte ale fericirii apuse, episoadele de tandrete dintre Nathan/Repo Man (Anthony Head) si defuncta sa sotie. Altfel, rock-ul, goticul si grotescul se intalnesc in cantitati considerabil mai mari in clipurile androidului glam Marilyn Manson decat in acest film in care, la final, intreaga distributie se manjeste de sange din cap pana in picioare.
Nu e horror. E doar oroare.