Culoarea zilei de vara. Darascu
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura vizuală »
Autor: RADU COMSA
Pe data de 17 iunie 2009, la Muzeul National Cotroceni s-a vernisat expozitia „Nicolae Darascu, magician al culorii.“ Seara a cuprins, pe langa vernisaj, o premiere a celor apropiati muzeului cu gandul si cu scrisul si o suita de arii de opera si opereta interpretate de solisti ai Teatrului National de Opereta.
E remarcabila atitudinea Muzeului National Cotroceni de a aduce imagini rare in domeniul public (si aici nu ma refer la sensul de proprietate intelectuala al acestui domeniu). Anul trecut a fost secventiala panoramare a interbelicului pictural adus din domeniul extrem de privat al colectiilor particulare, vara aceasta este Darascu, selectionat din marile colectii publice de pe tot teritoriul Romaniei, de la Muzeul de Arta Timisoara la colectia Muzeului din Tulcea. Expozitia e insotita de un catalog comme il faut, in care minimalismul grafic nu face decat sa sublinieze – prin contrast – culorile maestrului comemorat. Pentru ca „pretextul“ expozitiei este unul comemorativ, 50 de ani de la stingerea sa din viata, la 4 august 1959. Prefata catalogului, semnata de Marian Constantin, este o exacta definire a creatiei darasciene, in confortul unui concept.
Nicolae Darascu este un clasic aflat in contorul notorietatii la jumatatea intervalului intre uitare si veneratie protocronico-patrimoniala. Numele ii suna bine, mestesugul la fel. Si totusi, nu intra deloc in aspiratia intensa a curentului recuperationist, care cauta, prin ochelari de cal, sincronisme europene neaparat avangarde, musai un pic dadaiste.
Departe de a fi un neajuns, lumea solara a lui Darascu, cea uitata de mondenii plastici, este o revelatie care n-are nevoie de martori de socializare. Lumina soarelui este exact asa cum este reprodusa, fara a fi nevoie de interpretari pe care le genereaza in special non-figurativul, Darascu e undeva intre imaginea fotografic-academica si inima.
Initial „divizionist“ prin formatie proprie dupa academia obligatorie (in cazul sau ea se numeste succesiunea pariziana Jean Paul Laurens – Luc Olivier Merson), Nicolae Darascu este imaginea verii in pictura romaneasca. Pana la un punct, el ar merge in paralel cu un Mützner inainte de nunta, rasaritul i-l lasa lui Tonitza, dar soarele de vara, peste apa, ii este propriu. Chiar in ipostaza altui anotimp, si tamizat de ploaie, el picteaza icoane luminoase, cum este cea avand drept subiect Calea Victoriei, tablou din colectia Muzeului Municipiului Bucuresti.
Revenind la deschiderea marii, paralela soarelui de vara peste apa mirosind a peste ar putea fi facuta doar cu oradeanul Tibor Ernö, dar un Tibor Ernö nu cel cautat in licitatiile din Romania, descriptor al pescarilor din Bretania, ci acel Tibor Ernö foarte rar gasit chiar prin licitatiile unguresti, de colorist al Italiei maritime. Pentru ca Venetia lui Darascu este un mod de viata, o considerabila parte a fascinatiei lagunei in inimile pictorilor dunareni. Personal, as fi dorit ca selectia Institutului Cultural Roman dedicata romanilor din Venetia sa fie in primul rand plastica, poate centrata pe Darascu, si nu doar o selectie dureroasa care poate fi privita si ca un conformism de notorietate, prin plasarea intre foarte diverse personalitati a unui duo Petrascu-Baba. Pentru ca Nicolae Darascu nu putea lipsi din ochii romanesti ai Lagunei, pentru simplul fapt ca Venetia, pentru noi, are in egala masura culoarea si vibratia tusei lui Nicolae Darascu la fel cum ii apartine lui Gheorghe Petrascu.
Mai aproape decat Venetia, soarele arde cu aceeasi intensitate la Balcic si la Valcovi si interiorul continentului, la Cernica sau la Vlaici. Chiar si in putinele subiecte de interior, impresia este ca o fereastra este larg deschisa in afara cadrului. Un nefericit eveniment, distrugerea atelierului in bombardamentul din aprilie 1944, amintit azi cu pura cruzime drept un amanunt de trivia, ne priveaza de o noua fateta a creatiei sale, vaste compozitii cu odalisce sau nuduri in natura. Nu e ceva ce ar fi putut sa fie, ci e ceva care a existat cu adevarat, probabil la fel de luminos. Din nefericire, nu putem vedea aceasta probabilitate nici macar prin ecouri pe alte panze pentru ca Darascu, demotivat de eveniment, a abandonat acea expresie singulara.
Sunt curios daca pandantul sau in ale confortului luminii, Mützner, va avea prilejul unei expozitii la fel de atente ca cea dedicata lui Nicolae Darascu de Muzeul National Cotroceni. Paralele dintre cei doi sunt numeroase, de la divizionismele tineretii la schimbari de maniera cu pastrarea unui atasament constant si afirmat pentru soarele la amiaza. Dar Mützner azi este fracturat intre consumatorii notorietatii sale cosmopolite si dispretul celorlalti. Pe 2 octombrie 2009 se vor implini, identic, 50 de ani de la disparitia sa si cred ca nimic nu se va intampla. Un semn este si faptul ca la intrarea din casa-atelier de pe strada Plantelor exista doar doua placi memoriale, una dedicata poetului Adrian Maniu, iar cea de-a doua dedicata pictoritei Rodica Maniu. Samuel Mützner straluceste prin absenta chiar pe zidul atelierului sau.
De altfel, nici despre Darascu nu sunt amintiri perene in oras, dar el poate fi vazut, temporar, in aceste zile, la Cotroceni. Expozitia Darascu trebuie vizitata nu din acest motiv, ci pentru simplul motiv ca merita. Merita prin substanta si, indraznesc sa spun, prin forma, ma refer la felul in care il putem privi, exemplul negativ fiind minunatul cimitir tatarasc din Balcic de la Zambaccian care sufera de lipsa unei perspective adecvate dimensiunilor sale.