Trilogia Ionesco si coregrafia absurdului
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura spectacolului »
Autor: VIVIA SANDULESCU
Banuiesc ca, daca etichetam dramaturgia lui Eugène Ionesco drept teatru al absurdului, transpunerea acesteia in dans poate fi numita „coregrafia absurdului“...
Optiunea Teatrului de Balet de la Sibiu de a monta o „Trilogie Ionesco“ s-a inscris de minune in anul aniversar 2009, cand putine teatre de drama romanesti au capatat acceptul de a monta textele autorului franco-roman. A fost, totodata, prima incercare mai serioasa a companiei sibiene de a-si initia un repertoriu cu lucrari ample, dupa cateva piese de mai mici dimensiuni.
Fosta membra a baletului Operei Nationale Bucuresti, Monica Uta-Fotescu a revenit in atentia publicului roman in 2006, cand a montat pe prima scena a tarii spectacolul „Casanova“, dupa povestea vietii celebrului aventurier. Actuala prim-solista si asistent-coregraf a Teatrului din Dortmund, Germania, are deja experienta in interpretare, pedagogie si asistenta si incepe sa-si treaca pe raboj creatii – iar „mana“ se face mai usor acasa decat in umbra coregrafului titular. Tot Monicai Uta-Fotescu i se datoreaza indrumarea catorva balerine de buna calitate catre compania sibiana si organizarea unui stagiu de dans, in vara aceasta, consistent ca oferta profesionala, in fosta capitala culturala europeana.
„Trilogia Ionesco“ a cuprins asadar „Lectia“, „Scaunele“ si „Rinocerii“, intr-un spectacol coupé aproape snur, cu caderi de cortina, dar fara pauze. Dintre cele trei piese, cea pentru care publicul romanesc (nu neaparat si cel sibian) avea o referinta era „Lectia“ in coregrafia datand din 1963 a danezului Flemming Flindt, vazuta in 2007 la Sala Palatului in interpretarea Alinei Cojocaru si a lui Johann Kobborg. Desi nu se poate spune ca piesele lui Ionesco au obsedat coregrafii orientati catre lucrari narative, stim despre „Scaunele“ ca o „adaptare usor coregrafica“ de succes i-a apartinut lui David Gordon, in 1976, in timp ce „Rinocerii“ au cunoscut o varianta de muzical in 1990, semnata de regizorul Peter Hall si compozitorul Jason Carr si una cinematografica, in filmul „Zombie Strippers“ din 2008.
Monica Uta-Fotescu propune pentru piesele ionesciene versiuni coregrafice relativ cuminti stilistic, mai stranii insa ca alegere a suportului muzical. Nici acum, rememorand, nu impac dulceata si echilibrul lui Vivaldi cu atmosfera horror din „Lectia“, chansonetele lui Edith Piaf cu valsurile onirice din „Scaunele“, inca si mai putin muzica de jazz cu ascensiunea insidioasa a groazei din „Rinocerii“, in pofida afirmatiilor coregrafei: „pe mine ma incita contradictiile... simt o mutualitate intre situatii divergente...“.
Limbajul coregrafic recombina un vocabular eclectic, alcatuit din elemente neoclasice (sau chiar de virtuozitate, de dragul spectaculosului), cu dansul de salon sau revuistic. Orchestratia este doar incipienta, coregrafa preferand formatiile liniare si unisonul atunci cand manevreaza grupuri mai mari. Se recurge la intuneric pentru orice schimbare temporala sau de plan si la crescendoul dinamic pentru a reda crescendoul dramatic, din stapanirea mijloacelor scenice lipseste articularea secventiala.
O contributie importanta o au luminile, proiectia pe fundal (Radu Drusan) si efectele, compensand simplitatea sugestiei de tipul fum = inchipuire. Conferind concretete angoaselor, coregrafa termina „Lectia“ cu o sumedenie de „mumii“ ce se rostogolesc din culise catre centrul scenei, apoi o umple invaziv cu scaune cu speteaza schioapa, pe care le pastreaza ca element de fundal si pentru „Rinocerii“ (scenografia Alin Gavrila).
Costumele imaginate de Carmen Siminie au ca idee unitara gama cenusiu-sepia (ce poate fi mai cenusiu decat combinatia de gri cu bej?!), in mod surprinzator mai colorate catre finalul „Rinocerilor“. Detaliile sugestive (jumatatile de fusta din visurile Batranilor, sorturile laterale ca o mini-crinolina ale Menajerei, cornul de rinocer din plasa metalica, imbracat la vedere ca o gluga) se imbina cu cele functionale (largul col-roulé al elevei din „Lectia“ se transforma intr-o camasa de forta), recomandand-o drept un creator empatic si rafinat.
Interpretii sunt bine distribuiti si cu grija de a pune in valoare cat mai multi dansatori dintr-o companie fara structura ierarhica, in care media de varsta se situeaza in jurul a 21 de ani. Dintre cei opt romani, patru europeni si opt japonezi (!!!) sa-i remarcam totusi pe Reina Amakasu (deja matura, sigura si directa, in rolul Elevei) si pe Yuki Seki (un japonez inalt, wow!, cu o prezenta pregnanta in rolul Rinocerului). Cu totii insa danseaza cu bucurie, la un nivel bun, alcatuind deja o trupa omogena valoric (asistent coregraf Alexandru Fotescu).
La sfarsit, aplauzele entuziaste cu care a fost primit „Tripticul“ mi-au dat o cu totul alta perceptie asupra spectacolului: am inteles ca se produsese o fericita intalnire intre un coregraf tanar, ambitios, care trece prin cariera cu pasi grabiti si un public tanar si foarte tanar, care n-a prea avut ocazia sa vada balet sau dans contemporan si care apreciaza in primul rand dansul in sine, dinamismul si spectaculosul imagistic, preocupandu-se mai putin de subtilitatile de limbaj sau de regie.
Deocamdata e OK, „Tripticul Ionesco“ poate fi contabilizat la capitolul „experimente“. Ramane de vazut cum isi va construi un repertoriu, cum se va impune si se va mentine in atentia publicului national si international trupa fondata de fostul balerin Ovidiu Dragoman, care si-a asumat atat decizia manageriala cat si pe cea artistica. (Nu e de mica insemnatate faptul ca, peste o luna, compania va efectua un turneu in Japonia, deja a doua deplasare externa de la infiintarea sa in urma cu doar un an, o noua premiera fiind prevazuta pentru sfarsitul toamnei). Aparut in mod aproape miraculos atunci si acolo unde ne asteptam mai putin, Teatrul de Balet de la Sibiu este un bibelou in vitrina dansului de la noi, a carui existenta obliga la responsabilitate, cap limpede si viziune de perspectiva.