A fi sau a nu fi
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura literară »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Nu sunt. Vreau sa spun ca nu sunt in „Istoria literaturii“ semnata de cunoscutul critic, universitar, ambasador, comentator sportiv, consilier editorial, presedinte al breslei scriitorilor si director de revista. Daca nu mi s-ar fi atras binevoitor si cu o oarecare mirare atentia ca nu sunt n-as fi aflat poate niciodata si nu m-as fi intrebat cu o ingrijorare de circumstanta daca nu cumva mi s-a facut o nedreptate, daca nu cumva tot ceea ce am scris nu are nicio valoare sau pur si simplu daca aceasta absenta nu se datoreaza unei neglijente, unei neintelegeri sau de-a dreptul ignorantei sau rea-vointei. N-as fi aflat din lipsa crasa de curiozitate pentru un astfel de exercitiu subiectiv probabil stimabil in sine si probabil util pentru a incheia confortabil si glorios o cariera, dar cum istoria la noi se schimba cam o data la cincizeci de ani mi-a mai ramas totusi o sansa sa fiu sau sa nu fiu spre mijlocul secolului. Deocamdata, sa fi fost mi-ar fi facut „une belle jambe“, nefiind, sunt cam tot acolo, dar datorez celor binevoitori si mirati sincer sau din politete o explicatie. Inclusiv revistei in care semnez de un an si jumatate aceste corespondente.
O consolare hazlie ar fi ca nu sunt singurul ramas pe dinafara. Abia aterizat in patrie, mi s-a spus si apoi am descoperit si singur ca a fi sau a nu fi a declansat numeroase psihodrame printre scriitorii inca in viata si i-a obligat pe criticii mai marunti sa comenteze opusul pe cale de sacralizare fie admirativ, fie din varful buzelor, fie cu dintii stransi, fie cu ceva batosenie. Lumea literaturii romanesti – bucurestene mai degraba –, de care m-am tinut totdeauna departe, e la fel de bantuita de vanitati, de idiosincrazii, de lasitati si de ierarhii si de solidaritati de conjunctura ca atunci cand, in cealalta viata a mea, cineva s-a grabit sa noteze la catastif cu majuscule in dreptul numelui meu: PLECAT. Mi-a placut insa totdeauna si-mi place si azi sa fac parte din aceasta lume particulara pentru simplul si inocentul motiv ca n-am facut altceva decat sa scriu si sa public o jumatate de viata in tara si de aproape treizeci de ani in Canada. O caut si o regasesc in pelerinajele mele cum regasesc vechi cunostinte de care nu m-a legat niciodata mare lucru, dar avem de fiecare data sa ne spunem cate ceva.
Criticul, universitarul, ambasadorul, comentatorul sportiv, consilierul editorial, presedintele si directorul de revista e o veche cunostinta, s-ar putea sa ne fi incrucisat pe culoarele stramte si prost luminate ale „Romaniei literare“ in anul si jumatate in care am lucrat la sectia de Proza sau in redactiile altor reviste culturale, dar n-am avut niciodata nimic sa ne spunem. Nu i-am oferit niciodata carti cu dedicatii care sa-i inmoaie inima de critic considerat acerb si nu-mi amintesc ca el sa fi scris vreodata despre mine. De buna seama, nu mi-a citit nici cartile publicate inainte de 1989, nici cele traduse si publicate in anii din urma. Poate ca a vazut cateva din filmele mele si, asemenea unuia dintre amicii sai filozofi care se parfumeaza de cateva ori pe zi, i-au trebuit o revolutie si douazeci de ani sa-si imagineze ca spuneam poate si in romane povesti cu „utecisti“ care, se stie, au dat totdeauna rau intr-o istorie literara. Cand eu spuneam alte povesti, amicul in chestiune studia la Heidelberg pe banii „martienilor“ si, la inceputul anilor de jaf al tarii, era improprietarit cu o editura unde mai duhnea inca a comunism autohton. Asemenea lui, istoricul a facut ani de zile pe dracu'n patru sa intre si el in gratiile celor ce-si taiau feude din Romania si au prosperat si prospera sub drapelul vajnic agitat al capitalismului la care au visat din copilarie. A intrat, si-a primit rasplata si face frumos in corul micului grup de intelectuali rasfatati ce si-au asigurat deja reciproc un loc de frunte in vitrina prezentului si in culcusul posteritatii.
Ceea ce nu m-a impiedicat sa-l mai citesc si azi – nu comentariile sportive?, si daca n-ar fi fost aceasta poveste de istorie personala a literaturii nu mi-as fi amintit cum, candva, de la o saptamana la alta, l-a îngropat si ridicat la ceruri pe Ion Lancrajan cu o dezinvoltura si o convingere rare pana si in acele vremuri de acrobatii spirituale.
Poate ca am gresit atunci cand m-am exilat la Montréal si nu la Paris, unde s-au facut si desfacut glorii literare, si nici la New York sau la Washington, unde susura noul izvor al adevarurilor si unde literatii romani rup gura targului. Cu certitudine, insa, n-am gresit atunci cand am fondat, in 1983, Editura de literatura generala de expresie franceza Humanitas. Faptul ca figurez in dictionarele canadiene de literatura si, din 2003, in „Who's who“ Canada, ce-a retinut din toata istoria tarii numai 15000 de personalitati ma convinge ca n-am gresit nici atunci cand m-am hotarat sa scriu in franceza. Si daca am tinut sa-mi fie traduse si publicate cartile si am scris in romaneste ultimul roman, „Rafuieli“, am facut-o pentru ca n-am plecat niciodata din literatura tarii indiferent ce-a crezut si mai crede unul sau altul.
A fi sau a nu fi in „Istoria“ personala a respectivului critic, universitar etc. e, vadit, o isprava fara importanta si fara consecinte intr-o Romanie impartita in feude.