La plecarea lui Matei Calinescu
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
„Un fel de jurnal (1973-1981)“ (Polirom, 2005) al lui Matei Calinescu este chiar un jurnal, tinut, e drept, cu intermitente, de-a lungul primilor opt ani ai exilului reputatului critic, eseist si teoretician al lecturii. E poate perioada cea mai importanta a biografiei sale, nu lipsita de nelinisti si avataruri, de dramatism, experienta celui ce, dupa aproape un deceniu de sedere in America, nota in caietele lui, resemnat si cu o unda de amaraciune: „Oricum, interior eu nu voi mai fi niciodata altceva decat un apatrid“.
Sentimentul „dezradacinarii“ este acut in toate momentele, unele insolite, altele banale, pe care le traieste ca intelectual evadat din Estul Europei si ajuns in mediul universitar de peste Ocean, unde „oamenii cu care vin in contact, colegii mei de la Bloomington, mi se par neinteresanti, mediocri“. Intr-o alta pagina de jurnal citim: „Intelectualul american mi s-a parut de la inceput un tip caricatural“, iar „cu prea rare (si de obicei exotice) exceptii, studentii de la Indiana University, sunt remarcabili prin lipsa de «cultura generala» si mai ales de cultura istorica (în genere, americanii urasc istoria)“.
Pe 5 mai 1977, Matei Calinescu scria in jurnal: „Exilul, in toti acesti ani, a fost ca o rana care refuza sa se inchida“, incat, reusind sa-si cumpere o casa, dupa multe si umilitoare peregrinari locative, resimte realizarea mai degraba ca o frustrare, ca „o lovitura pentru orgoliul meu de exilat, care respinge ideea proprietatii altundeva decat acolo, in tara pierduta a lui niciodata ca odata“. Si mai revelatoare, in ceea ce priveste starea sa sufleteasca, este, cred, o insemnare din februarie 1977. Autorul romanului-eseu „Viata si opiniile lui Zacharis Lichter“ povesteste: „Azi-noapte vis ciudat, varianta extatica a visului tipic al exilatului. Plecasem de aici fara sa anunt pe nimeni si fara sa stiu de ce. Ma aflam in Romania. Eram acolo, condamnat sa raman acolo – apasatoare anxietate. Eram singur. Calatoream cu trenul, noaptea. Trenul se oprea in tot felul de gari stranii, slab luminate, misunand de oameni agitati si cu miscari repezi, ca intr-un film mut. La un moment dat ma aflam intr-un sat, se facuse parca zi. Da, se crapase de zori, si eram in Darvari, dar nu recunosteam nimic, casele proaspat varuite si ulitele pustii imi erau complet straine. Cautam conacul unde mi-am petrecut verile copilariei (cred ca ultima oara am fost acolo in 1947, adica acum treizeci de ani). Si deodata, la marginea satului, ochii imi cad peste o poarta intr-un gard lung de scanduri scurte, in spatele caruia erau copaci batrani, misteriosi, cu ramuris bogat, cu frunzele incremenite intr-o ceata rara, luminoasa – o ceata de dinainte de rasarit, luminoasa parca prin ea insasi, caci se facuse iar noapte. Sentiment brusc de recunoastere si de indicibila fericire, ca o muzica interioara, care m-a trezit. Aceasta fericire s-a prelungit si dupa ce mi-am dat seama ca eram departe de locurile copilariei si ca nu apucasem sa deschid poarta aceea misterioasa“.
Trei sunt temele de interes ale acestei scrieri pe care as fi tentat sa o intitulez, fie si numai pentru uzul meu personal, un alt fel de jurnal, adica unul care se deosebeste de multe dintre cele aparute la noi din 1990 incoace. Se deosebeste prin sinceritate, fata de sine inainte de toate, autoanaliza lucida, tensiune a trairii si stil. O tema ar fi, cum am tinut sa sugerez deja, cea a exilului. Apoi, de asteptat la Matei Calinescu, avand in vedere preocuparile sale, conditia insasi a genului/speciei, a jurnalului, vazut cel putin din doua perspective: a celui care-l scrie si a celui care-l citeste. In fine, lumea cu care intra in contact, in primul rand, fireste, cea a exilului romanesc.
Lui Matei Calinescu, scrisul, inclusiv cel in caietele al caror continut l-a publicat dupa cateva decenii, i se parea a fi un mod de a se apara de obsesii, scrisul avand asadar un rol terapeutic. Totodata, el este si o „asceza“. Constructiva, tine sa sublinieze autorul. Cat priveste jurnalul in general, criticul subscrie mai intai la o reflectie care-i apartine din 1978, cuprinsa in volumul „Fragmentarium“: „A tine un jurnal intim are sens doar pentru acela care vrea cu tot dinadinsul sa se instraineze de sine... Cu cat e mai sincer, mai exact, mai nuantat, cu atat jurnalul il transforma in mai mare masura pe propriul sau autor intr-o fictiune“. Diaristul Matei Calinescu vede jurnalul ca autofictiune ca „o incercare de a-ti fictionaliza existenta si de a-i da astfel un sens. Structura cronologica face dintr-un jurnal – chiar daca el nu contine decat idei generale – un fel de poveste“. Cand cronologia dispare, povestea „se evapora si ceea ce ramane e filozofie (morala)…“ Supralicitand, el se intreaba „daca o carte de filosofie, sa zicem «Lumea ca vointa si reprezentare», n-ar fi devenit un fascinant jurnal in cazul cand Schopenhauer ar fi inserat pur si simplu datele la care a scris fiecare din pasajele care-o compun. Sau poate e vorba aici doar de-un exercitiu de lectura: a citi un jurnal ca pe-un tratat de filosofie si, invers, o opera filozofica ca pe un jurnal deghizat?“. Este, oricum, un exercitiu de lectura.
Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu „explicit polemic“ ii prilejuieste lui Matei Calinescu alte consideratii. Pentru o clipa, si tot din perspectiva lecturii, jurnalele publicate par a fi, scrie criticul, un fel de fruct interzis, care „te invita sa te uiti „prin gaura cheii“: iti potrivesti ochiul si adeseori nu vezi nimic sau doar lucruri pe care le-ai fi putut vedea si altfel“, iar „seductia pe care o exercita jurnalul intim ca gen e legata de dialectica secretului si a divulgarii“. In urmatoarea insemnare, la distanta de o zi, isi exprima dezacordul total cu aceasta idee: „Un jurnal poate avea o multime de functii care n-au nici o legatura cu secretul sau divulgarea lui“. Si exemplul il gasea in chiar propriul jurnal: „Cand vad cate pagini s-au adunat, imi dau seama cat de multe feluri de asteptare exista si cat de mult consuma ele“. Dupa ce enumera cateva „feluri“, de la asteptarea anxioasa a somnului in noptile de insomnie pana la cea a unui avion ce intarzie din cauza vremii nefavorabile, conchide: „In astfel de situatii, un jurnal poate fi o carja cu ajutorul careia inaintezi incet-încet, cu atentia concentrata asupra fiecarui pas nesemnificativ, in golul timpului“.
In definitiv, nu numai pentru scriitorul, ci si pentru cititorul de jurnale, acestea sunt ca niste „carje“ de inaintare in golul timpului.
Matei Calinescu nu mitizeaza exilul romanesc si nici viata academica si culturala americana. Dincolo de unele dificultati de adaptare, de inerente nelinisti, ezitari, angoase, priveste detasat, cu un ochi nu o data critic, adica analitic, curentele de gandire, realitatile, ambianta umana, morala, intelectuala, in care ajunge sa traiasca, sa profeseze, cand are varsta deplinei maturitati (se apropie de 40 de ani) si dispune de o formatie solida, fiind totodata marcat de experiente multiple, nu putine triste, dureroase. „Un fel de jurnal“ intereseaza si prin personajele lui, prin lumea pe care ne-o dezvaluie. Pe Mircea Eliade, romanul cel mai celebru din America, Matei Calinescu il cunoaste direct, inca din primele luni ale exilului sau. Vizita pe care i-o face acasa marelui savant coincide cu cea „din senin“ a legendarei Maitreyi, eroina romanului omonim – povestea binecunoscuta a iubirii petrecute in tinerete, cu patru decenii in urma, in India. Maitreyi, de venirea careia sotii Eliade nu par incantati, este acum „femeia negricioasa, scunda si grasa, infasurata intr-un sari de matase viu colorata, retrasa si timida, cu ochi melancolici“.
Asa mor legendele… Asa ar muri multe mituri, daca n-ar fi literatura.
Dintre celebritatile pe care Matei Calinescu a avut ocazia sa le cunoasca la vremea scrierii jurnalului se detaseaza net Borges. In martie 1980, Borges a efectuat un tur al mai multor universitati nordamericane intre care si Bloomington. Octogenarul orb si fragil l-a impresionat prin „remarcabila vitalitate ascunsa sub aparenta vulnerabilitatii si neajutorarii“. Un campion al dialogului, un spirit deschis care „raspunde prevenitor la intrebari – ceea ce nu inseamna insa ca raspunsurile lui nu sunt adesea taioase“. Memorabil, inclusiv din perspectiva epica, este un episod consemnat de Matei Calinescu: „Amicul meu W., care l-a cunoscut in Argentina si e organizatorul vizitei, il poarta peste tot, ca o infirmiera grijulie, si e fericit ca participa astfel la celebritate (aerul lui aproape extatic cand il duce pe Marele Orb la toaleta). Alaltaieri, cu ochii sclipind de mandrie, W. l-a dus pe Borges la pranzul aniversar al departamentului de comparata (30 de ani de la infiintare) si, cand i s-a sugerat sa spuna cateva cuvinte despre el, a facut-o citand, cu intentia de a fi spiritual, ce spusese Borges despre el insusi cu o zi inainte la una din intalnirile cu studentii (ce magarie sa spui despre cineva in public ceea ce numai el are dreptul sa spuna): «Here is Borges, the old, blind, stammering idiot». La care Borges a balbait (genial): «This is an understatement». Desavarsita arta a autocalomniei ironice in fata unei grosolanii“.
Apropo, o buna doza de ironie o contine momentul (ne aflam in iulie 1977) unui „paradox intelectual-politic“ al biografiei transatlantice a lui Matei Calinescu, emigrat dintr-o tara cu un regim comunist: solicitarea de a face „un curs care sa aiba o legatura cu marxismul“, ce avea sa se numeasca „Marxism and Aesthetics“, iar paradoxul „isi gaseste ilustrarea cea mai neplacuta pentru mine in orientarea stangista a studentilor care se inscriu la acest curs“.
Cat priveste literatura, autorul de studii de referinta despre lectura, Matei Calinescu, nota in jurnalul sau la 31 august 1981: „Un profesor de literatura trebuie sa fie un profesor de lectura, atat. Spontaneitatea si disponibilitatea profesorului sunt binevenite, referintele savante sunt ucigatoare“.
In esenta, aceasta era si conceptia argentinianului Borges, ca si a romanului G. Calinescu.