Românca, americanul si scriitorul danez
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura literară »
Autor: MIRCEA IORGULESCU
„Crescuse intr-o lume de neincredere si teama, careia i se adaptase si deopotriva ii rezistase. (...) Asta o scindase in doua, cu o parte din ea insasi care se adapta si cealalta care rezista, iar aceasta viata dubla ii alterase relatia dintre eu si lume“ – cauta un scriitor danez sa descifreze psihologia unei tinere romance, Elena, evadata in Occident printr-o casatorie de forma cu un american cu vreo doua decenii mai varstnic decat ea si stabilit de multa vreme in Danemarca.
Se intamplase cu putin timp, un an sau doi, inainte de rasturnarea de la putere a lui Nicolae Ceausescu. Scriitorul danez, apropiat ca varsta de romanca, este fiul vitreg al americanului. Acesta se incrustase in Danemarca pe la jumatatea anilor '60 ai secolului trecut, pe cand era foarte tanar, abia isi terminase liceul. Era in calatorie de formatie prin Europa si gasise in Copenhaga, la poste restante („posta sazatoare“, cum traducea pe la 1837 Kogalniceanu in limba romana pentru tatal sau), o scrisoare pe numele lui. Era ordinul de incorporare, razboiul din Vietnam incepuse. Foarte tanarul american Scott nu era chiar nestiutor de ce il astepta in caz de mobilizare. Prefera de aceea sa ramana in Danemarca, transformand oportun intr-un mariaj-ancora amorul in treacat si de trecere pentru o tanara daneza, Vicky, intalnita la un club de jazz. Mai mare decat el cu sapte ani si prevazuta cu un copil de sase ani pe al carui tata nu-l mai revazuse de cand o lasase insarcinata, fusese cand ea avea 19 ani, Vicky isi gaseste in iubirea aproape adolescentului american o confirmare a feminitatii. Pentru exilat, formele plinute ale danezei tin loc de camin, ii asigura un „acasa“ de substitutie, avand alaturi „corpul unei femei disponibile si binevoitoare, un barbat se poate simti la el acasa nu importa unde“, cugeta scriitorul danez. Scott, om fara ambitii, se instaleaza astfel pentru toata viata lui de adult „intr-o tara prin care n-ar fi trebuit decat sa treaca“, noteaza mai tarziu, in prezentul povestirii, fiul lui Vicky. El e scriitorul danez.
Fara studii, fara meserie, stabilit din intamplare intr-o tara necunoscuta si a carei limba nu o vorbea, americanul isi castiga existenta lucrand ca obscur si constiincios fotograf de presa, ocupatie care, spre 1988, il va duce in Romania, trimis acolo sa faca un inofensiv turistic reportaj fotografic despre ciobanii din Transilvania. Asa o intalneste pe Elena, studenta la limbi straine, ce-i fusese atribuita de oficialitati ca ghid. Cu toate ca Scott era proaspat divortat, fiindca dupa douazeci si ceva de ani de mariaj prea calm pentru gusturile ei daneza Vicky ajunsese la concluzia ca s-a maritat cu un cretin si il abandonase, celibatul nu-l face disponibil pentru aventuri amoroase in deplasare. Inregistreaza detasat frumusetea Elenei, inclusiv imperfectiunile fizice (e cam groasa-n coapse, un pic prea scurte si un pic prea puternice, remarca el), fiind mai emotionat si mai interesat de felul in care aceasta tanara femeie foarte cultivata vorbea despre tara ei, „ca si cum ar fi fost ea insasi o turista“. Formala si distanta in prezenta soferului, care avea de intocmit in fiecare seara un raport pentru politie, Elena se metamorfozeaza instantaneu de indata ce ramane singura cu americanul, rade, povesteste, e un alt om. În ajunul plecarii din Bucuresti, Scott este invitat de Elena la un fel de intalnire cu artisti si scriitori marginali, care „trageau mata de coada“ nefiind „recunoscuti de sistem“. Niciunul dintre ei nu se interesa insa de politica, „dusmanul lor nu era atat socialismul, cat tirania absentei de imaginatie, a urateniei fanfarone si lipsite de spirit“. Cea mai mare dorinta a lor era sa fuga din tara. Insotit de Elena in drumul spre hotel, dupa intalnirea cu artistii si scriitorii bucuresteni underground, fostul dezertor american ii propune sa o ajute sa iasa din Romania casatorindu-se cu ea. Asa cum „faci un serviciu unui prieten“, chiar daca nu era nici o prietenie intre ei. Elena accepta si se angajeaza sa respecte riguros caracterul formal al mariajului, pentru a nu-i fi in nici un fel povara celui care o extrasese.
Momentul in care scriitorul danez e izbit de „scindarea“ personalitatii Elenei este Craciunul 1989. Cei trei, americanul, scriitorul danez si romanca privesc impreuna la televizor procesul si executia cuplului Ceausescu. Primii doi sunt uluiti si socati, Elena e insa bucuroasa in mod foarte expresiv si-l bruftuluieste energic pe american in numele calitatii ei de fosta victima a „jugului comunist“ din Romania si al unei justitii a Istoriei. In timp ce romanca striga la Scott, paralizat de tipetele ei furioase, scriitorul danez se gandeste la „atasamentul aproape religios pe care Elena il incerca pentru Goethe, Shakespeare si Dante“, fara a reusi sa-l impreune insa cu „bucuria pura“ pe care ea o manifestase „vazand chipul murdarit al lui Ceausescu la cateva secunde dupa ce fusese doborat“. Atunci isi spune el ca intr-adevar Istoria ii impiedica pe el si pe Scott „sa o inteleaga pe Elena“, dar si ca tot Istoria „ii interzicea ei sa vada ca vampirul si calaul tarii ei era o fiinta omeneasca, la fel ca ea si ca noi“.
Nimic totusi original in constatarea scindarii, e chiar un loc comun, daca n-ar fi neasteptata relatie stabilita de scriitorul danez intre adaptare si rezistenta. Pentru Elena si compatriotii ei din perioada comunista, reflecteaza scriitorul danez gandindu-si personajul venit din Romania, adaptarea si rezistenta la constrangere „n-au fost obligatoriu reactii adverse“. Mai clar, adaptarea si rezistenta la comunism nu se excludeau, dimpotriva, una o facea posibila pe cealalta. Chiar se nutreau reciproc.
Parca pentru a reduce forta de soc moral a acestei ipoteze, scriitorul danez face o apropiere intre crisparile inversunate ale romancei si pinii din tara lui, crescuti in aridele tinuturi dintre Baltica si Marea Nordului. Deformati de vanturile nordice, arborii le rezista cramponandu-se in solul nisipos, inaspriti si contorsionati. Scriitorul danez admite insa ca a compara oameni si arbori e „o figura de stil amarata“, fiindca oamenii, spre deosebire de arbori, se pot misca, iar Elena chiar izbutise sa se elibereze de radacini, „sa le taie si sa fuga, dezradacinata, dar libera“.
Poate ca totusi paralelismul, daca nu comparatia, ar fi putut merge mai departe. In definitiv, speciile care nu s-au adaptat schimbarilor climatice au disparut, nu?! Dinozaurii, de exemplu, banalizati ca simboluri ale unei supravietuiri jalnice si incapatanate, ar trebui, poate, reabilitati si vazuti mai degraba in ipostaza glorioasa de eroi ai rezistentei absolute. Nu sunt ei, dinozaurii, autenticii eroi si totodata martiri ai refuzului si neputintei de se adapta?! De-aia au si pierit pana la ultimul.
In fine, asta e alta discutie, sa revenim la scriitorul danez. Care, mergand pe firul reflectiilor provocate de comportamentul Elenei, „banuieste“ ca adaptarea si rezistenta se influentau reciproc si ca „partial se topeau una intr-alta, asa incat rezistenta putea chiar sa recurga la adaptare pentru a-si atinge scopurile“.
Rezistenta prin adaptare?! Ideea poate sa para scandaloasa in Romania postcomunista, unde pana si afirmarea unei „rezistente prin cultura“ a fost ridiculizata feroce, cand n-a fost denuntata ca lasitate sau, inca si mai rau, complicitate la Rau, inevitabil cu majuscula. A fost ridiculizata si denuntata mai ales de persoane care s-au adaptat cu o uimitoare viteza la stereotipiile si standardele unui virulent anticomunism postcomunist, supralicitandu-l neancetat ca pe un titlu in crestere la Bursa si facandu-l necontenit profitabil. Ceea ce, la urma urmelor, nu e decat o dovada in plus virtutilor adaptarii. Si sa nu ne intrebam, e probabil mai prudent, daca nu cumva aceasta rapida si masiva adeziune la „bolsevismul anticomunist“ denuntat de polonezul Adam Michnik, nu reprezinta cumva si o forma de rezistenta prin adaptare.
Dar mai e ceva aproape scandalos in consideratiile scriitorului danez. Pentru el, „rezistenta prin cultura“ nu e una apartinand exclusiv sau macar in primul rand scriitorilor si artistilor. Prin cultura au rezistat, in comunism, consumatorii de cultura, nu creatorii, crede scriitorul danez, pentru care „rezistenta prin cultura“ inseamna inainte de orice crearea prin cultura a unui spatiu de libertate interioara, opus exterioarei „hegemonii amenintatoare a prostiei si a uniformitatii“.
Romanca, americanul si scriitorul danez sunt insa personaje de roman, nicidecum persoane reale. Sunt personajele romanului „Piazza Bucarest“ al scriitorului danez Jens Christian Grondahl, publicat la Copenhaga in 2004, tradus in franceza, la Gallimard, in 2007 (cand a fost distins cu premiul Jean Monnet de literatura europeana) si reeditat in septembrie 2008, in colectia de buzunar Folio. A sasea carte de Grondahl tradusa in franceza.