O aventurista: Alice (I)
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura literară »
Autor: AL. CISTELECAN
Marele spectacol literar de la inceputul secolului trecut l-a constituit trecerea la modernism. Protagonistii lui au fost cativa critici si scriitori (in caz ca primii nu-s chiar scriitori) intre care, primita ca prima doamna a modernismului, Hortensia Papadat-Bengescu era cam singura femeie distribuita in rol central (desi decorativ pe plan programatic). Dar cel mai spectaculos salt din posteminescianism si samanatorism in modernism l-au facut, de fapt, nu cine stie ce mari eroi ai lirismului romanesc si ai emanciparii, ci doua poete azi destul de discrete: Elena Farago si Alice Calugaru.
Sunt, fireste, si „barbati“ cu metamorfoze remarcabile, dar in general ei au fost mai fideli drumului pe care au pornit ori si l-au gasit de la bun inceput si au mers pe el cu oarece constanta. Cele doua, in schimb, au facut nu doar proba radicala, ci si imediata de infidelitate si tradare. Amandoua nascute, crescute, educate si chiar debutate in samanatorism (ba si laudate mai intai de samanatoristi), s-au rupt de acesta, indata dupa prima carte, printr-o convertire aproape declarata; oricum, ingrata, intr-un fel, dar foarte eficienta, in alt fel. Elena Farago a luat-o spre simbolism (spre care nu-i chiar sigur daca tragea ea insasi sau se ostenea Lovinescu sa traga de ea), iar Alice Calugaru spre poezia reflexiva, de idee contemplativa, inainte de a se opri la incantatia de senzatii si in simtualismul cel mai invapaiat. Desi amandoua s-au emancipat cam in acelasi timp si in acelasi ritm, rar temperamente mai diferite; in vreme ce Elena Farago era structural o domestica, Alice Calugaru era o aventurista si o tupeista (cu sarm, desigur). Face scoala pe unde apuca, mai mult in particular (tatal, ofiter marunt de manutanta, era mutat de ici-colo si pana la urma, nu prea scrofulos la datorie, a fost dat afara din armata; mama – o Carabella cu neamuri prin Europa – era studenta la vremea maritisului, dar apoi, fireste, a abandonat, avand in grija trei fete; Alice Stéphanie, cea mai mica, se naste, in 1886, la Paris, unde tanarul ofiter se instruia, cu bursa militara, in prelucratul pieilor; ceva mai tarziu parintii se separa, mama lui Alice plecand in Belgia cu fetele mai mari, iar poeta ramanand langa tata); cand isi sustine bacalaureatul, la „Sfantul Sava“, in aceeasi serie cu Toparceanu (de unde va deriva mai tarziu o prietenie epistolara), in 1906, era deja poeta debutata, cu „Viorele“-le aparute in 1905(1). Precoce destul la cei 18 ani si ceva, Alice, nu se stie cum, isi face faima de si mai mare precocitate; cand scrie despre ea, in 1910, Ilarie Chendi (care-i de presupus c-o va fi cunoscut destul de bine de vreme ce-a rupt logodna cu Eugenia Carcalechi din pasiune pentru ea; si biata Eugenia se mai si sinucide!) lanseaza zvonul – care a prins apoi – ca ar fi debutat la 17 ani (2). In orice caz, inainte de debut pustoaica ii cere, cu nonsalant tupeu, lui Maiorescu sa-si dea cu parerea despre poeziile din „Viorele“, iar daca parerea ar fi fost buna ar fi vrut s-o puna „la inceputul cartei“; „iar daca nu e favorabila – il santajeaza ea suav pe marele pontif –, sa profit de sfaturile d-voastra pentru a-mi termina cariera literara aici“ (3). Fireste ca Maiorescu nu consimte chiar la toate, dar nici criminal de talente fragede (mai ales feminine) nu vrea sa fie; asa incat refuza sa-i scrie nota de publicitate, dar o primeste si-i face observatii pe manuscris. Sensibil cum era in domeniu, o mai primeste intr-o audienta si in 1906. Asta chiar inainte ca Alice sa plece la Paris si apoi sa se piarda, treptat, in lumea larga. imbufnat ca n-a mai primit nici un semn de la ea, Maiorescu, ministru, ii va refuza insa o cerere de bursa, in 1911. N-a facut chiar bine, caci poeta se zbatea la Paris in lipsuri, rupta de familie si inca cu ganduri de universitate (care nu se vor mai realiza).
Cercetatorii au stabilit motivele (strict familiale) ale plecarii, dar zvonurile s-au dezvoltat cu imaginatie. (Oricum, biografia lui Alice e facuta mai mult din zvonuri; pe buna dreptate zice Dumitru Micu ca „nimic nu ne interzice sa vedem in Alice Calugaru un personaj de poveste“ (4). In orice caz, cele ajunse la Ion Pillat o dau pe poeta fugita la Paris „cu un iubit al ei“ (5). Se pare, insa, ca Pillat era anume intoxicat cu zvonuri temerar de false despre Alice, caci tot la urechile lui a ajuns si barfa ca aceasta ar fi facut un copil cu Toparceanu (6), lucru imposibil, dupa cum dezmint si dovedesc cercetatorii, intrucat cei doi nu s-au mai intalnit dupa bacalaureat. Dar, pe de alta parte, orice zvon despre Alice, cat de sfruntat, avea ceva credibilitate la cei care o cunosteau, semn ca de la ea te puteai astepta la orice. Ca Alice a avut, de pilda, un copil e (aproape) sigur; cel putin asa rezulta dintr-o fotografie trimisa lui Octavian Taslauanu – era si colaboratoare a „Luceafarului“ – si pe care scrie, referindu-se la copilul montat in coltul pozei, „iata cea mai reusita poezie pe care am facut-o“ (7). A avut un copil, cum zice Pavel Tugui, „intre 1909 si 1914“ (8). (Cam asta e maximum de precizie cand e vorba de Alice). Va fi fost o drama la mijloc, pentru ca de copil nu se mai stie apoi nimic. Poate saracia o va fi determinat pe poeta sa-l abandoneze (ceva aluzii in scrisorile catre Toparceanu). Se poate intelege, caci poeta nu doar se chinuia in lipsuri, lucrand de toate (dactilografa, corespondenta de presa, mai face si ceva ziaristica), dar mai si ducea o viata despre care gurile rele spun ca era excesiv boema. Asa, in orice caz, i se pare lui Victor Eftimiu, care o vede prin 1909-1910: „ducea o viata de cea mai lamentabila speta boema. Aveam, uneori, impresia ca e intr-o ureche“ (9). Nici unui om mai serios, cum e I. E. Toroutiu, nu-i face impresie de tot pozitiva, fiind si el de parere ca poeta „nu era chiar stalp de biserica“ (10). Nu va fi fost, dar i se pot da si circumstante atenuante; unele tinand de viata, altele de temperamentul ei senzual, greu de refulat si controlat (mai ales ca era si destul de atletica; ea insasi se compara cu sf. Sebastian). In orice caz, nu pierde chiar toata vremea in boema si, mai ales, nu-si pierde speranta (ori mai degraba ambitia) de a deveni scriitoare franceza. In 1913 participa la primul concurs organizat de revista „Femina“ si ia locul doi, de pe care, spera poeta, se putea avanta in literatura franceza ca de pe o trambulina. Poezia premiata – „Les perles“ (traducere a romanescului „Cantec de plasa“) – e recitata prin saloane si teatre, inclusiv de Sarah Bernhardt, zice Pavel Tugui (11). Umbla de zor prin lume (Belgia, America de Sud, unde se retrasese familia materna) si se marita, finalmente, in 1921, cu ziaristul francez (si aici s-a facut confuzie cu altul) Louis Constant Edgar Müller (12). Zvonurile – iarasi! – o dau moarta si George Toparceanu se grabeste sa-i scrie frumos necrolog, in care zice ca „aceasta fata, care a fost cel mai de seama poet al generatiei mele, era, nu numai sufleteste, ci in toate felurile, antipodul vulgaritatii“ (13). Foarte galant, de nu si adevarat. Abia ce apare necrologul lui Toparceanu ca poeta publica, in franceza, sub numele Alice Orient (pe care si-l luase pentru literatura franceza), romanul „La tunique verte“ (Editura Malfère, Amiens, 1924). De-aici incolo nu se mai stie chiar nimic; Alice a disparut cu totul. E posibil sa fi murit intr-un sanatoriu elvetian; cu mare probabilitate inainte de 1940 (14). Mister cat incape, asadar, in viata lui Alice. Epica poate chiar mai mult decat s-ar cuveni. Zvapaiala, experiente (cu trauma sau cu placere), nostalgii, visuri, frustrari, ambitii, ritm de frenezie – dar toate cu drama pe fond.
Note: 1. Datele biografice sunt luate din „Prefata“ lui Pavel Tugui la vol.: Alice Calugaru, „Scrieri“, Editie ingrijita, prefata, note, comentarii, bibliografie de Pavel Tugui. Traducerea romanului „La tunique verte“ de Virgil Tiberiu Spanu, Bucuresti, Editura Minerva, 1987. E editia din care vom cita. Pavel Tugui, dincolo de cercetarile proprii, valorifica aici si rezultatele stranse de Gh. Agavriloaie, Vasile Netea si Const. Popescu-Cadem; biografia lui Alice a dat mult de lucru cercetatorilor. Ultima sistematizare a acestor date se afla la Maria Platon, „Alice Calugaru. O poeta, pe nedrept, uitata“, Iasi, Editura Noël, 2001. 2. Ilarie Chendi, „Pagini de critica“, Editie ingrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Vasile Netea, Editura pentru literatura, 1969, p. 379. 3. Pavel Tugui, note la ed. citata, p. 320. 4. D. Micu, „Introducere“, la vol.: Alice Calugaru, „Versuri“, Editie ingrijita de Ecaterina Sandulescu, cu o introducere de Dumitru Micu, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968, p. 6. „Introducerea“ e republicata in „Scriitori, carti, reviste“, Editura Eminescu, 1980. 5. Pavel Tugui, „Prefata“, p. 24. 6. Idem, p. 28. 7. Idem, p. 27. 8. Idem, p. 28. 9. Idem, ibidem. 10. Idem, p. 31. 11. Idem, p. 34. 12. Idem, p. 36. 13. Idem, ibidem. 14. Ibidem.