Hawthorne. Arta romanului

articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

Parand, in epoca, un autor dispus sa scrie o proza fara prea mari profunzimi, apropiat chiar, de unii critici, de Irving Washington si considerat un simplu „peisagist“ (chiar daca unul par excellence), comparat, pe de alta parte, de marele sau prieten, Herman Melville, cu Shakespeare insusi, tocmai pentru „rara capacitate de a sonda adancimile sufletului omenesc“, Nathaniel Hawthorne se dovedeste a fi, din perspectiva prezentului, nu doar un prozator ce depaseste inca de la primele sale creatii toate conventiile consacrate ale literaturii victoriene, ci, deopotriva – sau poate mai ales – scriitorul care, dincolo de faptul ca a creat, in 1850, primul roman american ce poate fi numit modern in adevaratul sens al cuvantului, „Litera stacojie“, reprezinta un extraordinar si stralucit model pentru marile nume ale romanului secolului XX, de la Marcel Proust sau James Joyce si pana la Thomas Mann sau Alberto Moravia, mai cu seama prin exceptionala sa capacitate de a trata, cat se poate de convingator, aspectele esentiale legate de rolul si semnificatiile artei in societate – in orice societate – si, desigur, pe acelea referitoare la locul artistului in lume, cea americana a secolului al XIX-lea si nu numai. Iar aceasta lume, in conceptia lui Hawthorne, nu e nicidecum un peisaj calm si static, potrivit pentru a fi contemplat cu detasare, ci un adevarat abis marcat, de asemenea, de constiinta pacatului si a misterului, ori, alteori, a ambiguitatii extreme ce domina existenta umana.


Caci, spre deosebire de contemporanii sai, Hawthorne nu era nicidecum dominat de optimismul transcendentalismului american, neavand sperante exagerate in „marele destin al natiunii“, asa cum era el vazut de Emerson sau cantat de Walt Whitman, expresia clara a neincrederii sale fiind, desigur, constructia ironica  din „Povestea de la Blithedale“ (1852). Pentru ca, in fond, pentru el, ca scriitor, realitatea exterioara nu e decat simbolul uneia profunde, de natura a caracteriza insasi natura umana. Devine, astfel, clar ca originile convingerilor sale – mai ales ale celor estetice – sunt de gasit nu atat in transcendentalism, ci mai degraba in traditia consacrata a puritanismului american, fara sa insemne ca autorul ar fi un spirit puritan, ci tocmai dimpotriva, dupa cum „Litera stacojie“ demonstreaza fara urma de echivoc. Cu toate acestea, Hawthorne ramane marcat de marile teme ale istoriei puritanismului in America, condamnandu-i, insa, intotdeauna, manifestarile lipsite de umanitate, demonstrand, astfel, a avea pe deplin ceea ce Henry James observa inca din 1879: si anume „o constiinta istorica“. Unde altundeva daca nu tocmai in cultura puritana putem identifica originile unei viziuni ce leaga inextricabil viata umana de istoria epocii, o viziune in care totul capata importanta unei pilde morale? La fel se intampla si in cazul semnificatiilor vinei, pacatului si raului care apar intotdeauna in momentele cruciale ale romanelor sau povestirilor sale, fie ca e vorba de noi semnificatii pe care Hawthorne le da mitului faustic, asa cum se intampla in „Ethan Brand“ sau „Wakefield“, ori de discutia, reluata mereu, despre ambiguitatea fundamentala a artei insasi, infuzata, la tot pasul, dupa cum se sugereaza in „Casa cu sapte frontoane“ sau chiar in „Povestea de la Blithedale“, cu elemente demonice.
Se intampla asa tocmai pentru ca, in proza lui Hawthorne, la fel ca si pentru reprezentantii puritanismului, viata umana ramane, mai ales, o istorie morala ce trebuie povestita in consecinta. Acesta este si cazul protagonistilor din „Faunul de marmura“ (1860), al patrulea roman al scriitorului, fie ca e vorba despre Miriam, Hilda sau Donatello, prin crearea carora Nathaniel Hawthorne se inscrie, cu hotarare, in „ilustra traditie“ despre care vorbea F. R. Leavis, daca avem in vedere mai cu seama amanuntul semnificativ ca autorul analizeaza faptele si comportamentul personajelor sale in primul rand in functie de atitudinea lor fata de sentimentul de vinovatie. Parca existenta lor anterioara ar fi din capul locului anulata, viata lor incepand abia o data cu pacatul si suferinta morala pe care acesta il implica. „Faunul de marmura“ reprezinta romanul cel mai estetic – si, oarecum, estetizant – al lui Hawthorne, dar si intreprinderea cea mai indrazneata a autorului, in sensul incercarii sale de a oferi o imagine cat mai convingatoare a ambiguitatilor artei si a profunzimilor nu o data intunecate ale acesteia, tinzand chiar, pe alocuri, spre sugerarea unei adevarate „vine/ crime morale“ a artei insasi. Cu actiunea plasata intr-o Roma adesea pitoreasca (pe alocuri, picturala), cartea porneste, implicit, de la imaginea unei noi Arcadii clasice, neatinse de rau, pentru a sfarsi sub semnul iminentei distrugeri aduse de noile generatii de artisti. Desigur, centrul metaforic al tuturor acestor semnificatii este intruchipat de Donatello, „faunul“ ce pare a veni dintr-o lume paradisiaca pe taramul totalei decaderi morale, ca pentru a repune in scena Caderea omului din cauza unui nou pacat originar. Fara indoiala, romanul este marcat nu de putine esecuri estetice, pacatuind, poate mai cu seama prin insistenta pe elementul pitoresc al peisajului italian, fapt recunoscut, de altfel, chiar de catre autor. Dar, pe de alta parte, faptele personajelor isi extrag consistenta tocmai din acest peisaj, in afara caruia ar fi de neconceput. Acesta este, fara indoiala, cazul lui Donatello, italianul care, dupa ce-l ucide pe cel care o urmareste pe pictorita Miriam, sufera o profunda transformare – de altfel, in Marea Britanie, cartea a aparut chiar sub acest titlu, „Transformare“ – abandonand definitiv prospetimea si frumusetea pagane care determinasera compararea lui cu „Faunul de marmura“ al lui Praxiteles. Trecerea de la bucuria pura de a trai la sentimentul vinovatiei, intunecarea progresiva a perspectivei din care personajul priveste existenta, precum si tristetea profunda ce domina intregul text sunt tratate cu o delicatete nemaiintalnita pana atunci in spatiul cultural american, dar si cu o sensibilitate care va impune, de acum inainte, un adevarat etalon in domeniu. Afirmatia se dovedeste valabila si in cazul lui Miriam, caci ambiguitatea ei structurala, singuratatea care o defineste si misterul care o inconjoara aparent fara motiv, sau poate cu un motiv mult mai profund decat s-ar intrevedea la o prima lectura, construiesc un inedit portret feminin, cu atat mai viu si mai convingator cu cat este alaturat celui al Hildei. Caci Hilda, pura si casta, asa cum doar personajele lui Henry James vor mai fi (mai ales Milly Theale din „Aripile porumbitei“) aduce un extraordinar aer de inocenta. Si, cu toate acestea, fiind de fata la crima comisa de Donatello, este si ea atinsa de aripa raului, trebuind, apoi, sa depaseasca multe dificultati pentru a putea sa-si asume pe de-a-ntregul propriul trecut si, pe de alta parte, sa se maturizeze pe deplin. Nu intamplator, ea isi va abandona vocatia artistica tocmai in favoarea unui umil post de copist, punand, deci, capat, in mod simbolic, inocentei, fie ea privita doar la nivel simbolic. 
Se vede, deci, ca tema centrala din „Faunul de marmura“, ca, de altfel, din intreaga  proza a lui Nathaniel Hawthorne, este singuratatea umana, determinata in primul rand de modul in care percep personajele sentimentul de vinovatie pentru propriile fapte sau pentru acelea ale semenilor lor. Singuratatea pe care o aduce, asadar, in prim plan scriitorul american nu are nimic de-a face cu latura de-a dreptul „eroica“ a singuratatii romantice, ci dimpotriva, cata vreme vina insasi este o pedeapsa pe care protagonistii sai sunt sortiti s-o sufere. De aici, desigur, si alternativa, precum si posibila sansa de salvare: dragostea si recastigarea capacitatii de a privi natura cu adevarat – desigur, mai ales prin intremediul artei. Si tot de aici – ambiguitatea profunda ce caracterizeaza opera lui Hawthorne, cata vreme, din punctul lui de vedere, intr-o lume plina de simboluri, dar functionand intr-un alt sens decat la Melville, de exemplu, nu mai exista semnificatii consacrate si, cu atat mai putin, definitive. Remarcabila este, prin urmare, incercarea scriitorului de a oferi, in acest fel, o imagine cat mai completa a existentei umane in ansamblu, purtand mereu in sine tocmai marele mister universal pe care scriitorul il transforma in miza esentiala a intregii sale literaturi.   

---