Caiet cu orori

articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09
» cultura literară » Cartea romaneasca
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Un dosar consistent consacrat generatiei 2000 si aparut recent in „Vatra“ dovedeste ca, in ce priveste productia epica si receptarea critica, jocurile sunt facute. Imaginea mizerabilismului neputincios artistic si a autofictiunii inteleasa ca insailare de experiente personale si colectie de scene scabroase pare sa se fi impus asupra unei intregi generatii de prozatori. Definitorii pentru aceasta ar fi romanele semnate de Ioana Baetica si Claudia Golea, Dragos Bucurenci, Adrian Schiop si Ionut Chiva, in nici un caz cele ale unor Bogdan Popescu si Sorin Stoica, Florina Ilis si Doina Rusti, Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, Marin Malaicu-Hondrari ori Adrian Chivu, autorul unui „Caiet de desen“ care i-a lasat pe cronicarii nostri bouche bée.


Cine scrie bine, cu vana realista sau influxuri onirice, cu finete psihologica si subtilitate prozastica, cine e tentat de o constructie romanesca mai ampla ori, dimpotriva, de complexitatea unei existente prinsa in infinitezimalul unei pagini, cine stie sa construiasca un personaj si sa-l conduca prin mai multe scene pregnante, acest Cine generic nu poate fi un prozator din ultima generatie. E ca o predestinare reiterata de un oracol critic. Caci, daca Dragos Bucurenci si Claudia Golea sunt insasi proza noastra tanara, esenta ei, autorii remarcabili (si remarcati) trebuie sa-si gaseasca alta afiliere. Sunt, automat, mai „batrani“ (Bogdan Popescu, Filip Florian), mai „ieseni“ (Dan Lungu, L.D. Teodorovici), disparuti fara ghilimele (Sorin Stoica), poetizanti (M. Malaicu-Hondrari) sau prea productivi (Florina Ilis, Doina Rusti)...
Citit la primul nivel, romanul lui Adrian Chivu se inscrie in trend-ul 2000, asa cum acesta e reproiectat de comentatori care nu vor sa renunte la propriile etichetari. Un adolescent retardat, iubindu-si mama si urat fiind de o bunica ingretosata, care l-ar vrea internat, o omoara pe aceasta din urma, o transeaza si o depoziteaza bine intr-un canal, dupa ce, in alte ocazii domestice, se culcusise alaturi de mama dincolo de limita incestului. Pe acest fond, faptul ca tatal are aventurile lui sentimentale, incurcandu-se chiar cu educatoarea fiului sau, aproape ca poate fi inteles. Retardare si degenerare, horror casnic, tabuuri incalcate fara jena, mizeria unei umanitati bolnave sau a unei societati cum este cea actuala – ar adauga imediat un cititor conservator in sensul rau al termenului, confundand tema cu tratarea ei si planul normativ-social cu cel, inclinat pana la nebunie si crima, al literaturii autonomizate. Ceea ce retine atentia, in primul rand, in acest caiet cu orori este scriitura neobisnuita in care ele sunt invelite si livrate. „Aveam pofta sa desenez si sa scriu o poveste“, arata la un moment dat personajul-cheie, narator implicat, necreditabil dar expresiv, al intamplarilor din familia lui. Mai importante decat intamplarile respective (uneori teribile, devastatoare) sunt insa perceptiile individuale asupra lor; si la fel de semnificativ ca acest halou perceptiv este notatia lui, personalizata in fragmentare.
Adolescentul care se leagana, vrea sa suga degetele mamei sau ale educatoarei, primeste cu incantare masinute si biscuiti de la la tatal venit in vizita si adora, cand iese afara dupa ploaie, sa treaca prin balti stropind trecatorii, scrie cam rafinat si cam elaborat pentru un adolescent cu dizabilitati. Experienta lui literara, nu se stie de unde obtinuta, o depaseste net pe cea sociala, in acea bucla frecvent intalnita de rupere a unei conventii epice si infiltrare insidioasa a alteia. Pentru a obtine un efect de autenticitate, Camil Petrescu renunta la naratorul impersonal si il punea pe mondenul Fred Vasilescu la lucru scriitoricesc. Iar printre alte calitati, aviatorul cu succes la femei o avea si pe aceea de a scrie precum Camil Petrescu! Schimband ce e de schimbat si pastrand proportiile, tanarul Adrian Chivu cade si el ca intr-o capcana in propria regie discursiva. Romanul este al unui retardat, dar nu poate fi scris, de catre el, asa: „Robinetul si palmele care se freaca de o bucata de sapun. Apa se aude intrerupt. Si vocea ei care canta. Cred ca se uita in oglinda pentru a se identifica, pentru a urmari traseul sinuos al oboselii, al infrangerii si-al imbatranirii. Poate isi trage buzele in sus si in jos printr-o miscare a muschilor faciali, pentru a observa daca dintii ii sunt galbeni, sau albi, sau cariati. Daca gingiile par sanatoase, sau au ajuns negre si miros a apa statuta. Apoi isi intinde putina pasta pe periuta de dinti si incepe igiena dentara. Aud cum scuipa. Aud cum firele din peria de dinti ating dintii. Cum scuipa si isi clateste cavitatea bucala. Cum opreste robinetul, lasand cantecul sa iasa mai tare din plamani. Pot sa-mi inchipui cum se sterge pe maini. Mama a deschis geamul la baie. Sunetul este inconfundabil. La ora asta, cateva raze de soare transforma baia in interiorul incandescent al unui bec. Faianta ia foc, asa cum ia foc si oglinda si inoxul instalatiilor sanitare.“ (pp. 97-98).
Atentia marita la detalii se extrage din realitatea imediata a personajului pentru a se organiza literar, in cadre bine decupate si montate. „Daca nu stii cum e, nu pot sa-ti spun“, se adreseaza direct acest narator talentat si experimentat lectorului pe a carui complicitate mizeaza. Ceea ce traieste el nu poate fi exprimat exact, iar daca totusi „transcrierea“ este posibila, lucrurile si senzatiile nu pot fi impartasite decat de aceia care au parcurs, pe cont propriu, experiente similare. Nu numai ca adolescentul nostru poate sa spuna (sa scrie) ceea ce traieste; dar el are distanta si raceala scriitorului profesionist, spiritul de observatie al acestuia, rupturile si alternarile de planuri, asociatiile plastice, interferentele controlate intre secventele din prezent si cele din trecut, replici mai noi si amintiri mai vechi. Inclusiv ambiguitatea in care sunt scaldate intamplarile narate (incestul, adulterul, omorul) este abil intretinuta de un scriitor matur, care poate fi – si este – Adrian Chivu, dar nu poate sa fie eroul sau cu probleme. Memoria, caleidoscopica, retine pentru a pune pe hartie, pe langa gesturile si faptele hotaratoare, o sumedenie de dialoguri banale, expuse live. Glumind putin pe deasupra acestui „Caiet de desen“, adolescentul retardat functioneaza ca un aparat de inregistrare ultraperformant si, intr-o aceeasi masura, ca unul de proiectie fictionala la cei mai inalti parametri calitativi.
In pofida acestei excelente afectand verosimilitatea romanului, paginile impresioneaza tocmai prin cufundarea lumii inconjuratoare intr-un lichid ce va provoca, la orice contact, reactii chimice nebanuite: sensibilitatea puternica si alergica a unui eu „degenerat“. Comunicarea baiatului cu familia lui se face, la un nivel de suprafata, intr-o cuminte aparenta conversationala. Intre o intrebare oarecare si raspunsul la ea apar insa elemente si fragmente, limpezi sau obscure, dintr-un arierplan pe care numai protagonistul il simte si il stie. Lumea lui este cu totul alta decat lumea lor. Dialogurile domestice au prin urmare injonctiuni si linii de absurd, vocile exterioare patinand pe „un interior fara nimeni altcineva“. Scenele din bucatarie, cu bunica deloc iubitoare, sunt de o elocventa neagra a dementei prin derapaj.
Aproape aceleasi replici urmeaza, in capitole diferite ale caietului, aceleasi marcaje prin care ura reciproca dintre bunica si nepot se manifesta repetitiv. Iata a doua „intrare“: „03.04. Lumina este alba. Asez firimiturile in forma de patrat. Cateva sunt prea mari si incerc sa le pisez. Bunica a intrat tinandu-se de usa frigiderului. «Aici erai!» Eram acolo. «Ce faci?» Inca doua firimituri si terminam patratul. Biscuitii se terminasera. Inainte sa plece, mama mi-a facut cacao cu lapte si cateva felii de paine prajita. Nu-mi era foame. Bunica s-a apropiat de mine. «Ce faci tu aici?»
Avea un miros greu, de medicamente. Pentru mama. Erau doua coji de paine din care voiam sa fac doi ochi. Mai aveam si un fir negru pe care voiam sa-l asez in loc de gura. Si-a scos ochelarii. «De ce nu vrei tu sa-ti lasi parintii in pace?»
Nu i-am raspuns. Nu stiam ce sa-i raspund. Imi era frica. Un vant rece imi amortise fata. «Nu mai tipa asa ca nu are cine sa te auda.» Eram zgaltait. «Tu chiar nu intelegi nimic?» Copacul se misca in toate partile. L-am cuprins cu bratele, pentru a nu fi scos din radacini. Cateva ramuri au cazut pe pamant. Am trecut de gat si piept si m-am ascuns in pantec. «Uita-te la mine cand vorbesc. Chiar nu pricepi nimic? Ceva trebuie sa intelegi, nu se poate!» Desenam. «Ba n-o sa mai desenezi nimic.»
Am ascuns blocul de desen si creioanele colorate. Si caietele le-am luat din mainile bunicii si le-am ascuns tot acolo. Unde era masinuta rosie, pachetul de biscuiti si poza parintilor. «Daca mai tipi, o sa te omor!» Bunica a smuls fata de masa si tot ce construisem s-a imprastiat pe jos.“ (pp. 67-68). Mai putin proza de fata.
„Caiet de desen“ este fara indoiala unul dintre cele mai interesante (sub toate aspectele) romane scrise la noi in ultimii ani. Citatul nu are valoarea cititului, cartea constituind si intretinand o atmosfera cu totul speciala. Morbiditatea, stranietatea, realismul sordid si fantasmaticul otravit sunt chei care deschid cateva usi. Raman blocate altele.
Pledez pentru inscrierea lui Adrian Chivu in randul prozatorilor reprezentativi pentru noua generatie. Daca unora li se va parea prea talentat pentru a figura in acest esalon, ar putea beneficia de o incadrare tematica. Relatii incestuoase si adulterine, lichidarea unei bunici agresive, hacuirea si ascunderea cadavrului ei: o perfecta racordare la trend-ul critic al generatiei 2000.   

---