Atacuri de panica si contra-atacuri de democratie
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura politică »
Autor: ALEX. CISTELECAN
Intr-un articolas extrem de interesant si revelatoriu postat pe yahoo.it cu ocazia alegerilor europene („Sindromul lui «nu votez» se raspandeste printre italieni“), citim gura-casca urmatoarele:
„Italieni dezamagiti de politica, intr-atat incat sa «dezerteze» urnele. «Este sindromul lui nu votez si el loveste mai ales barbati si femei cu o varsta cuprinsa intre 20 si 50 de ani...», dupa cum afirma Paola Vinciguerra (sic!), psihoterapeut si presedinte al Eurodap (Asociatia europeana a tulburarilor cauzate de atacuri de panica). «Sindromul lui nu votez – explica Vinciguerra intr-o nota – se manifesta in principal la persoanele, sa spunem, tinere, de la 20 la 50 de ani, barbati si femei care nu mai vad nici un viitor pentru ele si pentru copiii lor. Rezultatul este inchidere in sine si apatie. Aceste persoane traiesc in coltul lor fara sa se deschida la exterior, preferand sa urmareasca doar ce se intampla... Optiunea non-votului – adauga experta – e insa o raportare gresita la viata si la constructia unei tari. Imobilitatea este un comportament care duce inevitabil la absenta sperantei in viitor si creeaza probleme psihologice care nu trebuie subevaluate: diverse forme de depresie, anxietate, atacuri de panica». Impotriva imobilitatii, specialista recomanda asadar actiunea. Chiar si aceea banala de a merge la vot. «A actiona exprimandu-ne pe noi insine prin intermediul votului – ne asigura domnia sa – ne va face sa ne simtim parte integranta a realitatii noastre sociale. E bine sa ne stabilim obiective: merg sa votez pentru viitorul meu, merg sa votez pentru copiii mei, merg sa votez pentru ca am dreptul sa exist. Ceea ce – incheie Vinciguerra – va conferi o anumita valoare persoanei noastre: eu contez, aspect fundamental pentru a da un imbold reconstructiei atat sociale cat si individuale»“.
Aproape totul e relevant in acest text: un puzzle incheiat si perfect structurat de ideologie dominanta. Cu toate astea, prima varianta de interpretare care trebuie indepartata e tocmai aceea a unei conspiratii politico-mediatice: si anume ipoteza ca forurile europene sau nationale i-ar fi „sugerat“, intr-un mod mai mult sau mai putin apasat, directia de argumentare bietului copywriter de la yahoo. Nu-i vorba ca am fi nejustificati in a suspecta fair play-ul institutiilor simbolicului, e vorba ca am risca astfel sa le subestimam spiritul de finete. Or, articolul de mai sus e o lucratura atat de improvizata, un sofism atat de strident, incat nu poate fi decat produsul unui ageamiu. Un ageamiu oarecare. Numele lui e nesemnificativ si nici nu e mentionat de altfel: inainte de a fi neutralizata de interventia obiectiva a stiintei psihoterapeutice, subiectivitatea auctoriala se pierde deja prin incadrarea – strategica, intr-adevar – a textului in rubrica „Ultimelor stiri“. Intre obiectivitatea prescriptiilor stiintifice si obiectivitatea factuala a evenimentelor de ultima ora, autorul nu e decat un evanescent punct de legatura. Dar tocmai in anonimitatea sa totala, tocmai in calitatea sa de enunt fara subiect al enuntarii, articolul de mai sus constituie un rebus de ideologie dominanta.
Motiv pentru care merita sa-l despachetam pe momente. Dupa o prima propozitie, simpla proba de bun-simt sociologic („italieni dezamagiti de politica...“), intervin imediat ghilimelele de autoritate si observatia fenomenologica se transforma in certificat medical. Dezamagirea, oarecum justificabila, devine sindrom. Un sindrom care afecteaza cu predilectie „persoanele cu varsta cuprinsa intre 20 si 50 de ani“ – ceea ce e un fel de a spune fara rusine ca afecteaza pe mai toata lumea. Un sindrom atat de raspandit incat se confunda cu normalitatea, ai zice. Si totusi nu: in realitate, ne asigura experta in atacuri de panica, acest sindrom denota tot ce-i mai rau. La nivel medical, non-votul duce la atacuri de panica si la o foarte probabila moarte prin infarct. La nivel psihic, non-votul duce la depresie si la o foarte probabila moarte prin sinucidere. Sinucidere pe bune sau sinucidere metaforica, a statutului si a existentei sociale: retragere in sine, pierdere a sperantei.... Deci, pe scurt, cine-i dezamagit de politica si nu merge sa voteze nu o duce prea bine: fie moare de inima, fie moare de inima rea, fie nu-l mai suna nimeni. Sa retinem asadar ca, in calitate de simptom, non-votul capata dimensiuni cosmice. El reprezinta practic intersectia a trei axe de manifestare ale patologicului: cea medicala, cea sociala si cea psihica. Si sa trecem mai departe. Caci, din fericire, nu e totul pierdut. Ceva totusi ne poate salva din aceasta situatie critica in care ne-am inserat din greseala atunci cand am facut pe nebunii si n-am vrut sa mergem la vot, ceva poate indeparta amenintarea mortala care ne pandeste, iata, din trei directii deodata. Acest ceva e, evident, activitatea. Orice activitate, fie ea si cea mai neinsemnata. Cum ar fi, de exemplu, aceea de a merge la vot. Tragem linie si rezulta ca daca non-votul e umflat, ca simptom, pana in punctul in care devine cifrul tuturor maladiilor mortale ale epocii noastre, ca remediu votul nu e propus decat ca limita care desparte inactivitatea de activitate, ca un fel de grad zero al actiunii. Rezumatul argumentului in toata splendoarea sa e, deci, cam acesta: decat sa nu votezi si sa dai coltul de hiperinactivitate in perioada imediat urmatoare, mai bine fa ceva, orice, o tura in jurul blocului, 50 de genuflexiuni, du gunoiul sau, si mai bine, daca tot esti acolo, voteaza! Nu conteaza cu cine votezi, nu conteaza nici ca votezi, conteaza ca faci ceva. In „Puterea psihiatrica“, Foucault descrie la un moment dat una din metodele terapeutice adoptate in secolul XIX si care consta in a incerca vindecarea bolnavului nu prin „trezirea“ sa la realitate, ci tocmai prin punerea in scena a delirului sau. In minunata sa interventie, distinsul copywriter anonim de la yahoo procedeaza, fara sa-si dea seama, oarecum similar: el nu incearca sa ne convinga ca italienii nu sunt justificati atunci cand isi pierd orice incredere in politica. El sau ea ne obliga doar sa remarcam ca, fie si in aceste conditii explicabile, in care cetateanul de rand se simte pe buna dreptate nereprezentat de politicieni si abandonat de sfera politica si in care delirul subiectiv pare sa coincida asadar cu realitatea obiectiva, e totusi bine sa mergem la vot. Nu pentru ca votul nostru ar conta cu adevarat din punct de vedere politic, ci tocmai pentru ca nu conteaza, pentru ca e o activitate ca toate altele si constituie, astfel, pur si simplu un pretext ideal pentru a ne dezmorti picioarele duminica dupa-masa. Cu asta cercul se inchide si capata contururile unui adevarat pariu pascalian: cine nu crede in vot, pierde la toate nivelurile, si pierde nasol de tot. Cine pariaza insa pe vot, castiga totul. Mai mult decat atat, el nici nu risca sa piarda ceva: cel mult cateva ore de stat la coada. Dar in schimbul acestei activitati marunte si neinsemnate, cetateanul castiga dintr-o lovitura forma fizica, incredere in sine si recunoastere sociala. Ceea ce-i bine pentru el si perfect recomandabil, cu atat mai mult cu cat altfel – dupa cum sugereaza in trecere articolasul nostru, cu un aer de blestem nevinovat sau prevenire prieteneasca –, in caz de neprezentare la urnele de vot, insusi „dreptul ssaut de a exista“ ar putea intra in chestiune.
Desigur fiecare natiune are canalele ei traditionale de transmisie a adevarului si de dresaj in ideologie. Pentru italieni, aflati cu cativa pasi (nu foarte multi) inaintea noastra in modernitate, autoritatea anonima a agentiei de stiri a yahoo-ului si a centrului de studiu al atacurilor de panica e suficienta. Pentru noi, lectia de democratie reprezentativa trebuie sa fie predata insa de o autoritate mai personala, mai parinteasca si mai palpabila. Cum ar fi, de pilda, domnul Andrei Plesu. Asa se face ca in textul domniei sale „Votul obligatoriu“ („Dilema veche“ nr. 278), regasim exact aceleasi argumente ca in articolasul de mai sus, atata doar ca, de data asta, sfaturile si remediile nu mai tin de obiectivitatea incontestabila si de perspectiva utilitarista a psihoterapiei, ci de venerabila manie a dascalului exasperat, respectiv de etern salutara bataie ancestrala cu cureaua.
Sa refacem pe scurt si aceasta interventie. De la bun inceput, Andrei Plesu plonjeaza si el, aidoma institutiilor mediatice italiene omoloage, din descriere fenomenologica in compendiu de patologie sociala: non-votul romanilor este expresia „anemiculsuit simt civic autohton“. Si aici ca si pe yahoo, non-votul trebuie analizat si remediat in lumina contextului caruia ii apartine in mod intim. Pe yahoo e vorba de dereglari de personalitate, probleme de sanatate si forme de inadaptare la societate. In „Dilema veche“ non-votul si non-votantul tin de aceeasi categorie de fenomene sociopate din care fac parte si „derbedeul care scuipa pe trotuar“, nesimtitul care urla pe strada si asa mai departe. Si aici ca si pe yahoo, non-votul reprezinta doar prima manifestare dintr-un lant de degenerare morala aproape fatala: „dezgust, plictiseala, lene, apolitism, tembelism, somnolenta, mahmureala“. Constructia insasi a acestei insiruiri e remarcabila: de la aceeasi observatie sociologica justa – „dezgustul“ populatiei – la „plictiseala“, deja un concept filosofic dens si profund, incarcat de sens si istorie (asadar, in acest context, o fumigena, cum s-ar zice in termeni tehnici), la „lene“, prin care continutul bogat dar abstract de semnificatie al plictiselii e inchis abil in contururile unei chestiuni de iresponsabilitate cronica; trei termeni pseudo-stiintifici, care sa ateste neutralitatea si sa pluseze la autoritatea diagnosticului – „apolitism, tembelism, somnolenta“; si o incheiere in cheie de tragere la raspundere si palma parinteasca: „mahmureala“. Facem suma si rezulta ca cei 70% dintre romani care n-au votat sunt, de fapt, alcoolici. Expertii italieni ar fi zis: cine nu merge la vot moare de ciroza. Domnul Plesu, pornit pe acelasi drum al explicatiei prin recursul la patologic, prefera insa vocii albe a stiintei somatia moralizanta la un dus rece: „indeplinirea unei obligatii antipatice e mai utila decat satisfactia unei libertati fara reguli“. Nu mai e vorba deci sa mergem la vot ca sa ne exprimam personalitatea si ca sa ne vindecam de sindromul periculos al inactivitatii. Din aceasta perspectiva, domnul Andrei Plesu nu-si face nici o iluzie: chiar daca ar merge sa voteze, romanii ar ramane foarte probabil aceiasi alcoolici, tembeli, narcoleptici, puturosi pe care domnia sa ii vede saptamanal de pe ecranul televizoarelor.
Cum nu exista nici o speranta in vocatia terapeutica a votului pentru romani, concetatenii nostri de toata rusinea ar trebui obligati, cu forta si sub incidenta unor penalizari usturatoare, sa se poarte macar ca niste europeni si sa mearga deci sa-si depuna votul atunci cand li se cere. Thomas de Quincey se intreba la un moment dat: „cati nu incep printr-o simpla crima si sfarsesc prin a avea proaste maniere la masa?“ Preocuparea nobila a domnului Plesu pare a fi aici de aceeasi natura: ca romanii se nasc betivi, retardati si anemici e una, dar ca sfarsesc prin a nu merge la vot e deja prea de tot.
Numerosi comentatori au reactionat la articolul din „Dilema veche“ acuzand propunerea votului obligatoriu de accente totalitare. In mod ciudat insa, alaturarea imediata dintre, pe de o parte, un fenomen social extrem de raspandit si perfect justificabil (absenta la vot), si, de cealalta parte, o „analiza“ in termeni de tulburari psiho-sociale (atacuri de panica, tembelism, infractionalitate) nu a trezit nimanui amintiri dureroase, cum ar fi comparatia cu practica incetatenita in vechiul bloc sovietic, in care dizidenta politica era si ea tradusa si neutralizata imediat ca boala mentala sau infractiune de drept comun. Desigur, dezamagirea fata de politic nu este inca dizidenta. E adevarat. Dar ea nu este nici simpla apatie sau indiferenta. Dupa cum ea nici nu poate fi taxata drept tembelism sau delir bahic, decat eventual cu pretul unei increderi hegeliane in rationalitatea de fier a statu quo-ului, incredere pe care parlamentari europeni ca EBA, Gigi sau TRU par din pacate sa ne-o refuze cu orice pret.
Ca retragere a investitiei in mecanismele democratiei formale, ca pasivitate aleasa in mod activ si constient, non-votul reprezinta in primul rand un gest si un mesaj politic. Ca atare, spre binele cercetarii politologice daca nu din alt motiv, ar fi poate mai bine sa nu mai tratam marea majoritate a populatiei drept oligofreni sau alcoolici pe care sa-i trimitem cu forta, pe doua coloane – smintiti si misei, as always – spre cabinele de votare.
Cu putina rabdare si cu conditia sa dam mai incet sonorul bruiajelor pseudo-stiintifice si moralizatoare, poate din tacerea asurzitoare a corpului politic vom reusi sa si distingem cate ceva.