Noi reflectii despre râs si deriziune
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura politică » psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Despre ras circula o prejudecata: rade numai omul care are pricini de veselie. Suferinta, teama, disperarea, nesiguranta si angoasa nu sunt indeobste luate in calcul ca motive de ilaritate. Si totusi, lucrurile nu stau tocmai asa cum le descopera adeseori simtul comun. Rasul amar, ironia trista, aciditatea maligna si umorul coroziv provin din cu totul alt registru sufletesc, unul diferit de veselia tonica, de bucuria sprintara.
Ilaritatea poate fi inteleasa si ca pavaza psihica impotriva unei profunde tulburari launtrice. Razi ca sa te aperi. Razi ca sa nu te dezvalui. Razi ca sa maschezi. Razi ca sa induci in eroare. Razi ca sa-ti prezervi securitatea sufleteasca. Pe scurt, una semnalezi, prin ras, si alta traiesti, in intimitate. Exemple, cat carul, pe toate drumurile. V-ati gandit vreodata la insii care au tolba, ba chiar si sacul, pline cu bancuri? Sigur, nu vreau sa generalizez, dar nu o data mi s-a intamplat sa descopar in spatele bon viveur-ului ce debita anecdote cu tona, incantand publicul, un mare timid, un personaj nesigur si temator, care avea insa talentul sa mascheze aceste slabiciuni mimand inspirat dezinvoltura cea mai radicala.
Iata si alt caz. Pe vremea dictaturii, romanii, frustrati la sange de celebra triada FFF, adica frig-foame-frica, scorneau incredibil de savuroase bancuri despre cea mai luminoasa dintre epoci, despre cel mai iubit dintre conducatori. De ce? Pentru ca doar rasul, in calitatea lui de mecanism psihic de aparare, izbutea sa converteasca revolta launtrica in material socialmente acceptabil. Una e sa razi facand bancuri politice, si alta sa iesi in strada, luptand contra tiraniei. Numai ca nu se poate rade la infinit, de orice. Uneori, gluma se ingroasa, iar rasul trece in strigat de lupta. La fel ca in decembrie 1989...
Pe urma, aparent, nu ar exista decat doua mari categorii de ras: unul zgomotos, brutal, care se lateste deranjant peste Cosmos, si unul discret, privat, plin de bun-simt si delicat. Restul nu ar fi decat o combinatie mai mult sau mai putin reusita intre aceste doua mari genuri de ilaritate. Aparent, caci in realitate rasul, ca si viata, este o atitudine extrem de complexa si poliforma, pretabila unei infinitati de nuante.
Sa o luam pe rand
Rasul in plin aer, in hohote, in cascada, in torente, rasul exploziv si exuberant, rasul cu emisie sonora maxima, rasul exogen, adresat universului si imposibil de oprit inlauntru – sa nu fie oare decat expresia unei nesimtiri zglobii, a lipsei de educatie, a absentei totale a celor sapte ani de-acasa?
De multe ori da, insa uneori nu. Caci insii copilarosi, cu bucurie de viata, fara cenzura din pricina inocentei debordante, bon viveur-ii, iubitorii de vitalitate, cei care nu refuza un vin bun, bucate gustoase, idei generoase si amoruri intense, ei bine, acestia rad din suflet, hohotind homeric peste constiparea asa-zisei lumi bune, sinonima frecvent cu o grimasa cenusie.
In schimb, zambetul subtire, rictusul stramb, grimasa elitista, ironia cautata si umorul care nu suporta privitul in oglinda nu reprezinta catusi de putin marci ale subtirimii de spirit sau semne ale delicatetei, ci simptome grave ale uscaciunii sufletesti, indicii certe ale neputintei de a gusta frumusetea vietii. Cine ranjeste, nu se bucura, e clar...
Iata de ce nu e prea sanitar si nici moral sa ne grabim cu judecata. In fond, oamenii sunt oameni, iar un prilej de ilaritate nu exprima, epuizand-o, esenta unui ins sau a altuia. Asa ca radeti din suflet, caci veti fi iertati!