Daunatorii agriculturii
articol aparut in Cultura, nr. 231 din 2009-07-09» cultura politică »
Autor: AURELIAN GIUGAL
In perioada interbelica, Romania avea un procent al populatiei urbane extrem de redus (aproximativ 22% in anul 1929), cifra similara cu cea din tarile vecine (Bulgaria, Serbia), dar mult inferioara natiunilor din vestul european. Intarzierea economica si predominanta agriculturii au fost elementele care formau fundamentul societatilor din partea orientala a Europei in acea vreme (spunem intarziere daca ne raportam la performantele economice ale regiunilor situate la vest de fluviul Elba).
Tara noastra preponderent agrara
Date fiind aceste realitati, Jenö Szùcs a prezentat Europa centrala si de Est ca pe o a treia Europa, cultural apartinand spatiului crestin occidental, dar cu un mod de productie oriental, marcat de neoiobagie. Nu voi enumera cauzele ce au dus la inapoiere in Europa de Est, nu este scopul acestui articol. Cert este ca tara noastra purta marca ruralitatii, cu toate dezavantajele ce decurgeau din aceasta stare (analfabetism, mortalitate infantila crescuta, speranta de viata scazuta etc.). Cu toate acestea, este surprinzator faptul ca perioada interbelica mai este inca prezentata drept varsta de aur pentru multe state din acest spatiu (inclusiv in Romania).
Episodul comunist autohton a inceput o vasta si violenta campanie de urbanizare si distrugere a satului traditional, scopul fiind politica de industrializare. Cu toate sfortarile intreprinse pe durata a 40 de ani de intense si radicale transformari in peisajul urban autohton, marca „eternii sateni ai istoriei“ (Constantin Noica) a ramas o specificitate nationala. Cu cei peste 10 milioane de locuitori ce isi duc existenta in mediul rural si 3 milioane de activi in agricultura (peste 38% este procentul celor ocupati in agricultura, o cifra nemaiintalnita in spatiul Uniunii Europene), Romania isi pastreaza caracterul satesc, taranesc, de inapoiere. Spunem 10 miloane de tarani cu multa indulgenta, pentru ca asa arata cifrele statistice, dar romanii stiu bine cat de orase sunt localitati gen Segarcea, Bailesti, Dabuleni, Murgeni, Ianca si ca acestea sunt multe asa-zise centre urbane.
Daca activitatea de baza in Romania este agricultura si cei mai multi cetateni isi duc existenata in mediul rural, logic ar fi fost ca sectorul agricol sa se inscrie intr-o curba dinamica incepand cu anul 1989 si pana in prezent. Dar logica nu pare sa functioneze in teritoriul anomaliilor evidente (ne-am referit aici la Romania, desigur). Sa-l ascultam pe ministrul Ilie Sarbu, in fruntea Agriculturii pentru perioade lungi postdecembriste. Prezent la deschiderea unei expozitii internationale de echipamente si produse din domeniul agriculturii, domnia sa a spus ca „agricultura din Romania se afla la nivelul tarilor din Uniunea Europeana din anii 1965“. Probabil ca ministrul exagereaza, este posibil ca agricultura noastra sa fie mai apropiata de perioada secolului XIX decat de modernizarile intreprinse in acest sector pe parcursul secolului XX (sapa, plugul si calul nu va lasa senzatia, trecand prin multe sate romanesti, ca ruralitatea noastra inseamna evul mediu plus electricitatea?). Mai departe, domnul Ilie Sarbu intrezareste si solutiile optime pentru a se ajunge la agricultura performanta: „Agricultura performanta din Romania are toata gama de utilaje. Agricultura de subzistenta nu a ajuns sa aiba utilaje performante si nu va ajunge niciodata sa aiba. Nu poti sa ai un tractor performat si sa ari cu el jumatate de hectar. Cine isi permite luxul asta?“.
Ce nu stie ministrul Ilie Sarbu
La acest nivel declarativ si pur formal trebuie sa recunoastem ca ministrul nu stie mai nimic despre sectorul pe care il pastoreste din pura intamplare. Asa medievala cum o fi ea, problema cea mai presanta a agriculturii romanesti actuale nu consta in lipsa tehnologiei inalte (discursuri anoste despre cum o sa ne dotam noi agricultura cand ne vor inunda banii europeni si cum trebuie ea sa arate ca sa fie model tot auzim de vreo 20 de ani incoace). Nu, problema stringenta cu care se confrunta taranul roman o reprezinta lipsa pietelor libere unde sa-si vanda produsele (asa obtinute cu instrumente tehnologice rudimentare).
Ne prefacem ca avem idei si discutam savant despre agriculturi viitoare, dar realitatea, cruda realitate ne-a depasit de mult. Mergeti, domnule ministru, si intrebati-i pe acei tarani cu gospodarii individuale ce se spetesc muncind medieval (zi-lumina) unde isi comercializeaza produsele? Sau ne prefacem ca nu stim ca o mafie a angrosistilor (adica a acelor speculanti care nu fac nimic si pe deasupra nici nu platesc impozit, intrucat oricum nu pot fi controlati) profita de pe urma muncii lor?
Este posibil sa nu vedem cum marile supermarketuri expun spre vanzare produse agricole de oriunde si de orice fel, dar nu si din spatiul autohton? Nu este rusinos sa stim ca in perioada comunista Romania putea exporta cantitati insemnate de produse agricole, iar in ultimii 20 de ani ne-am facut un obicei din a importa si din a ruina producatorii autohtoni? Nu este jenant sa vedem tarani vanzandu-si marfa direct pe caldaram (asfaltul asigurand confortul si pentru somnul de noapte), intrucat pietele au propria lor mecanica a coruptiei? Permanent ni s-a repetat cum mica gospodarie taraneasca este un impediment in calea unei agriculturi de inalta productivitate, dar niciodata, absolut niciodata nu s-a facut nimic pentru a imbunatati acest neajuns.
Comertul liber – un drept fundamental
Daca Ilie Sarbu peroreaza savant pe marginea fragilitatii gospodariei individuale, sa vedem ce scrie un nume mai competent decat ministrul nostru, Werner Rösener, intr-o carte dedicata taranilor: „Agricultura taraneasca, dominanta in multe tari in curs de dezvoltare, a fost considerata multa vreme inapoiata, judecand dupa teoriile evolutioniste. Cercetarile mai recente constata insa, chiar la micile gospodarii ce practica o economie preponderent de subzistenta, o flexibilitate considerabila si o deschidere spre relatiile de piata. Cum aproximativ 85% din productia agricola a tarilor in curs de dezvoltare provine din gospodariile taranesti familiale, politica de dezvoltare rurala ar trebui sa aiba in primul rand in vedere incurajarea micilor gospodarii taranesti. Micile gospodarii sunt in multe tari in curs de dezvoltare vizibil mai productive decat marile gospodarii, astfel ca o initiativa de acest fel ar promite succese mai mari“ (Werner Rösener, „Taranii in istoria Europei“, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Polirom, Iasi, 2003, p. 15).
Se face ca Werner Rösener nu are aceeasi opinie cu stimabilul Ilie Sarbu. Acesta din urma repeta poezii expirate care nu ajuta cu nimic taranul roman. Micul producator agricol (adica agricultura romaneasca) trebuie ajutat sa poata participa fair la mecanismele pietei (o piata parazitata de indivizi ce actioneaza perpetuu la limita legii) si nu sa i se tina discursuri caraghioase. Comertul liber nu este un privilegiu, este un drept al omului, este o trasatura a civilizatiei (cel putin asa sustin unii globalistii, vezi Tom G. Palmer, „Globalizarea este minunata!“, „Cuvantul“, nr. 3/381, martie 2009, pp. 11-12).
Pentru sateanul nostru comertul liber nu mai este nici privilegiu, pentru ca in Romania privilegiile nu sunt pentru ei. Dar taranul s-a obisnuit sa fie mereu sub vremi si, in plus, se stie de mult, mamaliga nu face explozie (sau cel putin nu acum, cand ruralii nostri se protejeaza de politicile agrare romanesti culegand capsuni in Spania sau aiurea).