Prometeu vs Venus din Milo
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura sportului »
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Îmi plac lucrurile clare. Nu neaparat din vreun cartezianism exagerat al naturii mele personale. Întrucât traiesc într-o cultura, istorie si societate în care nimic nu a fost vreodata clar – poate doar impostura, desi nici asta nu e sigur! –, agreez pâna la delir orice înseamna transparenta, soliditate si rationalitate. Tocmai de aceea nu-mi plac cadavrele care se întorc de la groapa. În cazul de fata, revenirea suspecta a fostului lider ATP si considerat de unii „cel mai mare jucator de tenis al tuturor vremurilor“, Roger Federer.
Parea ca tipul îsi traise gloria, ca epoca lui se dusese nitel sa apuna. Altii, mai tineri si mai adaptati timpurilor noi (suprafete, rachete, presiune psihologica, cuantum al premiilor, ritm de competitie etc.), cum sunt Rafael Nadal, Novak Djokovici, Andy Murray si Juan Martin del Potro, îsi cereau cu insistenta dreptul la regicid si, implicit, la propria afirmare. Spaniolul Nadal chiar izbutise, dupa aproape cinci ani de dominatie federeriana fara cusur, sa-l detroneze pe stapân. Dupa finalele de la Wimbledon 2008 si Aussie Open, 2009, Nadal aratase ca nu mai era de mult un mare jucator al zgurei – si doar atât. Palmaresul lui contra lui Federer contabilizeaza acum si victorii pe gazon sau hard. La fel, Murray si Djokovici, de anul acesta începând, îl luasera la sigur pe fostul dominator ad absolutum.
Însa istoria lumii, deci si cea a sportului alb, îsi are propria ei logica, una pe care nu o putem pricepe întotdeauna. Cine ar fi crezut ca Nadal si Djokovici vor fi atât de epuizati dupa semifinala lor de la Madrid, una care a durat cât trei finale si care i-a stors de energie pentru întreg Roland Garros-ul, plus turneele pe gazon ce pregatesc Wimbledon-ul? Cine ar fi crezut ca Federer, care nu câstigase niciodata la Paris, va izbuti sa ridice deasupra capului Cupa Muschetarilor, dupa o finala inedita si destul de anosta cu antipaticul si ciudatul suedez Robin Soderling? Si cine ar fi crezut ca dupa acest triumf relativ, dar meritat elvetianul va declara si el forfait la Halle, invocând epuizarea nervoasa la care l-a obligat efortul consumat la Roland Garros? Enigme si surprize, totul cu fundul în sus si cu capul în joc, nimic nu mai seamana cu ce a fost iar aceasta stare mai poate dura ceva vreme, pâna ce un alt patron al ATP se va înstapâni cu autoritate peste circuit.
Rafa Nadal înca este boss-ul turneelor pro. Cu el s-a petrecut însa o drama, iar depresia adiacenta înca nu si-a efectuat travaliul doliului necesar. El a progresat aritmetic vreme de patru ani, l-a secondat cu cerbicie pe Federer, l-a învins atunci când l-a prins (scorul de 13-7 spune destul de mult, cred, mai ales ca discutam, nu-i asa, despre „cel mai mare jucator de tenis al tuturor vremurilor“!), si-a perfectionat sistematic jocul si strategia, transformându-se dintr-un excelent combatant al zgurei, cu lift demential si crosuri de dincolo de scaunul arbitrului, într-un extraordinar tenisman pe iarba si, mai nou, într-un maratonist al hard-ului. An de an si-a depasit performantele anterioare – deci totul parea ca se înscrie într-o progresie logica, necesara si cauzala.
Din pacate, ceea ce v-am prezentat eu mai sus nu este altceva decât descrierea unui tablou al unei dinamici de ordin mecanic. Or, tocmai ca natura omeneasca este în chestie aici. Pierzând pe zgura în templul jurat al gloriei si încrederii sale – Roland Garros-ul -, Nadal ne-a aratat cât este de uman. Freudian cumva, ne-a demonstrat ca inconstientul are ratiuni pe care ratiunea nu le poate cuprinde. Pe scurt, ne-a revelat cum un mare campion, celebru pentru soliditatea mentalului sau, se poate deregla profund, pe fundalul surmenarii radicale, cazând prada unei depresii cumplite. Nu un robot, ci un ins cu suflet, culpe si fantasme, la fel ca oricare alt semen al sau.
Într-un fel, Rafa este coerent cu sine si cu proiectul sau tenisistic. El a fost întotdeauna nu un imens talent, nu un elegant din vremurile lui Pancho Gonzales ori Tilden, nu un atlet care nu depune efort vizibil si nici nu transpira, nu un sofisticat al templului wimbledonian, ci exact opusul tuturor acestora. Adica: un tenisman cu alura de decatlonist, un colosal muncitor pe teren, mai ales pe zgura, acolo unde daca nu alergi si nu rezisti nu existi, un mare consumator de sudoare, muschi si tendoane, un razboinic al tenisului care nu cedeaza nici chiar daca joaca într-un picior.
El s-a aflat mereu la antipodul statuii imaculate a desavârsit lipitei suvite de par federeriene. Nadal, cu figura lui descompusa de efort, cu surâsul lui trist strângând mâna învingatorului sau, fiara dezlantuita facând gesturi tipice fotbalistilor dupa câte vreo minge imposibila – iata portretul verosimil al unui muritor, nu al unui zeu. Iar mie îmi plac muritorii, nu divinii. Îl prefer oricând pe „insurgentul“ Prometeu, nu pe gratiosul Apolo. Probabil ca nici una dintre loviturile nadaliene nu va ramâne în istorie ca frizând perfectiunea. Desigur ca jocul sau nu va constitui nicicând un exemplu scolastic pentru cei care doresc sa învete tenisul clasic, elegant si subtire – asa cum deja se vorbeste despre stilul lui Federer.
Dar de la Rafael Nadal ne va ramâne ceva mult mai important. Pilda unui om ca dumneavoastra si ca mine care, prin vointa, efort si sacrificiu, prin inteligenta, exercitiu si încredere, a izbutit sa-l detroneze pe „cel mai mare jucator de tenis al tuturor vremurilor“, Roger Federer, facându-l involuntar sa plânga ca o demoazela vedetissima de la Hollywood. De asta îl iubesc eu pe Rafael Nadal... pentru ca seamana izbitor de mult cu figura schimonosita a unui luptator sindical, iar nu cu surâsul enigmatic si vid al lui Venus din Milo...