&a350;oc: Diavolul ia chip de femeie
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Titlul cronicii de fata arata ca unul folosit intr-un tabloid, iar „Antichrist-ul“ lui Lars von Trier chiar a fost tratat, pe nedrept, precum un subiect dintr-un ziar de mana a cincea.
Este privit ca un fetus avortat, aruncat pe marginea strazii, care ii face pe oameni sa se rusineze, sa roseasca, sa descopere ca sunt pudibonzi
Obsesii mai vechi
Cand am vazut ca sute de spectatori au umplut noua sala de cinema a Muzeului Taranului Roman pentru proiectia „Antichrist“ am sperat si am crezut ca am de-a face cu „connaisseurs“, veniti la fel ca mine sa se bucure de orice ne-ar fi dat Lars von Trier.
In general, el nu a facut filme proaste, ba din contra, majoritatea au fost catalogate drept capodopere, prin urmare, oricat de multe declaratii de oripilare am auzit cu privire la „Antichrist“, eram convinsa ca nu voi fi chiar atat de dezamagita.
Si n-am fost. Filmul si-a facut loc in primele pozitii din topul meu personal si inca urca. Efectul lui dureaza si imi bantuie noptile, dorinta de a-l revedea persista.
Pot sa declar ca „Antichrist“ este senzational!
Evident ca mare parte din public nu a considerat la fel si s-a exprimat zgomotos, razand in hohote, iar singura scuza ar fi ca spectatorii au suportat atat de greu violenta de pe ecran incat simteau nevoia sa se apere, prin ras. Eu as fi preferat sa iasa din sala.
„Antichrist“ nu merita o asemenea reactie, nefiind nici pe departe un thriller-penibil, cum a fost catalogat, si nici atat de sangeros si violent precum ma asteptam.
Din fericire, Von Trier a stiut sa-si dozeze momentele de violenta si chiar daca uneori le-a impins pana la extrem a avut intotdeauna motivatie. Poate chiar prea multa, oferindu-i-o generos spectatorului.
Obsesiile lui persista si aici, la fel si simbolurile sau motivele primare.
Motivul naturii umane este din nou exploatat, doar ca sub o forma diferita si cu ajutorul unor mituri stravechi. Simbolul rotii, un element de tortura pe care l-a folosit si in „Dogville“, revine, insa, cu mai putina moderatie.
Se foloseste frecvent si de cei trei vestitori ai mortii: caprioara, corbul si vulpea, care atunci cand apar impreuna cer sacrificarea unui suflet.
O greseala pe care as taxa-o ar fi aceea ca regizorul s-a folosit de vulpea care isi manca propriile maruntaie pentru a comunica unul dintre mesajele filmului, „chaos reigns“ – „haosul guverneaza“, dandu-i o conotatie (recunosc) usor ilara.
Dar, trecand peste micile exagerari, filmul impartit in patru capitole („Durerea“, „Suferinta“, „Disperarea“ si „Cei trei cersetori“), plus un prolog si un epilog absolut minunate (pe muzica de Händel – „Rinaldo, lascia ch'io pianga“), are unele dintre cele mai frumoase cadre din punct de vedere compozitional pe care le-am vazut vreodata.
Gainsbourg si Dafoe – remarcabili
„Antichrist“ debuteaza cu o scena de sex intre cei doi protagonisti, filmata alb-negru in slow-motion si montata in paralel cu accidentul fatal al copilului lor.
Acest lucru le marcheaza pentru totdeauna existenta si femeia (interpretata de Charlotte Gainsbourg) intra intr-o stare profunda de depresie, care o conduce usor, dar sigur, spre nebunie.
Sotul ei (Willem Dafoe) isi exerseaza abilitatile de psihoterapeut incercand sa o vindece, dar nu-si da seama ca ea ii anticipeaza fiecare miscare, conducandu-l exact spre locul in care vrea sa se piarda.
Dorinta ei de a face sex este animalica, are un rol de autopedepsire. Sentimentul de vinovatie ii da senzatia ca atat ea, cat si barbatul ei trebuie sa sufere pentru a se absolvi de pacatul de a-si fi neglijat fiul, fapt care a dus la moartea acestuia.
Toate actiunile ei sunt conduse de aceasta dorinta de pedepsire, desi inconstient avusese o premonitie a ceea ce urma sa se intample.
Padurea in care ea isi conduce sotul poarta numele de „Eden“, iar ei joaca rolurile de Adam si Eva. Raul salasluieste in ea si orice incercare a lui de a o indeparta de depresie o indeamna sa actioneze si mai violent.
Iubirea dintre ei este palpabila, atractia devine morbida, iar ea vrea sa stopeze toate acestea prin suferinta fizica. Automutilarea ei este dovada suprema ca nu vrea sa mai simta placere si reprezinta primul pas in procesul mortii lente si dureroase pe care pare ca o pregateste pentru amandoi.
Deznodamantul este eliberarea. Dar orice eliberare cere sacrificiu.
Lars von Trier i-a dedicat filmul lui Andrei Tarkovski, fapt deloc surprinzator, de altfel. „Antichrist“ nu este un film misogin, sau horror, sau extra-violent, sau stupid, sau slab si, in ciuda faptului ca insusi Von Trier a declarat ca unele scene le-a scris fara motiv („Imaginile au fost concepute in afara oricarei logici sau gandiri dramaturgice. Ele au provenit adesea din vise din acea perioada sau dintr-o perioada anterioara acesteia“ – L.v. T.), toate isi au rostul lor bine definit.
„Antichrist“ este clar a fine piece of art, in care psihologia si mitologia se intrepatrund, formand un univers unic, imposibil de inteles pentru cei incapabili sa aiba o perceptie superioara realitatii imediate.